Negoiu. 2535 de trepte
Intenţionat rămân ultima, vreau să-i mai spun Negoiului o vorbă, să-i mulţumesc că există, dar el rămâne tăcut în ceaţă şi-mi dau iarăşi lacrimile de o bucurie ciudată care mă cuprinde. Plecând înţeleg că am ajuns aici într-un moment în care nu-mi doream foarte mult, în care vârful în sine nu făcea parte din ţintă, iar bucuria mea nu e una a atingerii scopului, ci doar a existenţei unui astfel de moment în timp. Sunt prima oară pe Negoiu şi nu-mi doresc să revin foarte curând. E o trăire nouă pentru mine şi mai ales, unică, şi nu-mi doresc s-o banalizez repetând-o.
