Poveste de iarnă în Munții Baiului
M-am gândit la tura asta ca la ultima înaintea plecării și am ținut ca ea să se întâmple indiferent de vreme, indiferent de cine poate sau nu veni. Am avut marea bucurie ca Nico, prietena mea bună, să mi se alăture, dar și mare parte din tot mai puținii pinguini rămași acasă… Vedeți voi, chiar și într-o gașcă mare de prieteni ca a noastră lipsa unuia se simte imediat. Dar să nu devenim sentimentali.
M-am gândit la tura asta ca la una în care voi spune Carpaților un pseudo-optimist adio, dar pe curând! și că fiecare privire va vrea să soarbă totul, să ia cu sine ceea ce rămâne acasă, căci nu-i așa, munții nu se mută din loc, oamenii însă da… Dar nu, n-am fost tristă, n-am simțit regretul plecării, ci am lăsat bucuria iernii și a muntelui să mă invadeze, am avut o zi minunată alături de prieteni, o zi nici prea lungă, nici prea scurtă, cu un traseu lejer și pe alocuri nedescris de frumos, o zi pe care mi-o voi aminti cu drag pentru seninătatea ei (cea sufletească firește căci cerul n-a avut nici o fereastră deschisă spre senin).
