mitsana
nu pun imagini cu mine pe blog si astea sunt printre singurele…
nu pun imagini cu mine pe blog si astea sunt printre singurele…
Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.
Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.
Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.
Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.
A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea…
Poemul de dus in munti acolo unde zidurile nu mai conteaza, doar cerul de deasupra.
Daca tot vorbeam de bere in postul precedent, am curajul sa va arat Piatra ce-am adus-o de pe munte. Nu chiar piatra… e putin spus. Si nu de oricunde ci chiar de pe creste.
De ce? Pentru ca mi-a placut si pentru ca rucsacul era prea usor si trebuia sa fac ceva probe… sa vad si eu cat pot duce la o adica.
Pietrele sunt pline de viata cand nu contin aur…