meet the sun
Stropii de ploaie se lipesc de geam și se preling aproape înghețați.
Un fum alb se ridică dintr-o fabrică de nori.
Soarele sclipește în acoperișurile roșii umede.
Și încă plouă.
Undeva departe, cerul e însă de un albastru nebun.
Paradoxal, sunt singura pasăre.
Oraşul miroase a tei
sub tei ne cresc mii de alei
şi totuşi… ia-mă şi du-mă!
Mă iei?!?
Pe când Marea Evadare se anunța cu vreo 1500 de temerari înscriși, o săptămână de ploi la activ și nămol la cote ridicate (și cursa e în desfășurare acum când scriu), eu plănuiam o mică ieșire prin cartier cu mica și neîncercata mea biclă nebotezată încă.
A plouat toată noaptea și alte ploi se anunțau în reprize, deci e momentul prielnic să ies și eu. O duminică frumoasă scoate omenii din casă, dar una închisă și cu trotuarele umede ține deoparte amatorii de plimbări, cărucioarele, puștii cu rolele, așa că e mai mult loc ca oricând pentru mine.
Doar un oraş. Nu va fi niciodată mai mult.
Nu caut în el cărări nebănuite.
Şi nici vise ce cresc din tarabele florarilor.
Nu are pietre de care să mă leg.
Şi nici rădăcini pe care să le transform în trepte.
Nu e tăcut nici când frigul îi îngheaţă apa.
Şi nu e prietenul piciorului ostenit.
Eşti doar un oraş.
Nu te amăgi când din noroi
Îţi culeg frumuseţea ploilor.
Când din oglinzi îţi redau chipul meu.
Eşti preţuit pentru că fugind de la tine
Şi întorcându-mă în tine
Ţin pentru mine fiecare secundă pe munte.
O seara ca oricare alta dacă n-aș fi observat niște mici detalii în drum spre casă…