meet the sun
De la 2 la 33 de kilometri. Pentru cei 33 de ani ai mei.
M-am întins chiar pe malul Canalului pe o bârnă veche de lemn și am privit razele jucându-se pe ape. Pur și simplu mă gândeam că uite tocmai acest moment de aparentă renunțare este unul dintre cele mai frumoase. Eu stând în loc, aproape de pământ și de ape, lăsând liniștea să mă maseze cu mâinile ei nevăzute până când nici un gând n-a mai fost încordat…
Nu se prea prinde schiul de mine și nici eu de el. Și cu toate astea povestea continuă cu întrebări care nu mai au de-a face cu pârtia, ci cu viața: de ce nu renunță omul la ceva aparent fără miză?!? Ce-l face să meargă mai departe?!
Legat de schi prietenii mei pinguinii au o singură vorbă: schi! schi! schi! (spus alert cu sunete puternice de s şi k şi cu zâmbetul până la urechi). La mine expresia e cam cea din titlu, iar grimasa e total neconvingătoare …
Probabil acum când scriu pinguinii sunt deja în drum spre pârtiile de vis şi voi fi şi eu în curând, cu entuziasmul meu anemic cu tot.
[Probabil o să mai adaug nişte update-uri pe aici, prefer blogul şi nu facebook-ul pentru că ce e scris aici rămâne, ce e dincolo e doar o chestiune de flux…]
Mi-e clar ca nu va exista o pregatire serioasa nici pentru acest maraton, dar cred ca se pune faptul ca psihic ma tot pregatesc pentru el si ca incerc sa ingras porcul in ajun desi stiu ca nu poate. Cred ca si aceasta postare e tot una de (auto)incurajare si poate un mesaj pentru cei ca mine: nu sunteti singuri 😀