meet the sun
Din octombrie încoace s-a lăsat frigul peste Montreal și nu s-a mai ridicat. După doar câteva zile am înțeles că zero grade e o temperatură agreabilă, iar cinci grade fără vânt e deja caniculă. În rest frig și vânt, vânt și frig, acest cuplul gri al apăsării absolute. După aproape două luni mă săturasem de frigul gri și-am început să-mi doresc frigul alb, adică să ningă, frigul n-are farmec fără zăpadă.
Uneori mă bucur tare că am seria asta Oameni Suntem căci pot pune la un loc tot felul de impresii răzlețe. Episodul de astăzi are în desagă un curcubeu, niște gâște, un graffiti și-o veveriță. Seria se numește așa și pentru că ceea ce scriu legat de Montreal e extrem de subiectiv, iar alteori nici măcar nu are vreo legătură cu orașul, ci doar cu mine aflându-mă aici.
Reiau serialul care s-au vrut un fel de jurnal impresii diverse și la grămadă ale vieții pe meleaguri canadiene. Din episodul de azi: Montreal noaptea, Montreal cu bicicleta, flori de câmp și atacul de la Magazinul Bucarest.
Decalajul de șapte ore față de România se simte chiar și atunci când nu cântăresc ce se întâmplă aici cu ce se întâmplă acasă. E greu de explicat, dar când mă trezesc am impresia că e după-amiază, că deja a trecut ziua. E drept că în ultima vreme abia deschid ochii pe la nouă, la zece și nu adorm niciodată înainte de unu noaptea. E total ineficient ritmul ăsta, dar e ceva de genul ”ai intrat în horă, joacă!”… și altă horă încă nu știu.
Lipsa prietenilor mi-e compensată de susținerea lor mai ales acolo unde mă simțeam mai puțin înțeleasă.
*
Când viața devine plictisitoare e un semn că ceva s-a greșit între timp.
*
Apreciez chestiile bune de prin Montreal, dar la capitolul simțire mă lasă rece. Simțirea e chestie de inimă, stimulul ei e chestie de minte, dar de undeva trebuie și stimulul ăsta să se inspire…