meet the sun
Spun că „n-am timp să scriu”, dar ceva din mine vrea să comunice, îmi zic hai să postez măcar o poză pe facebook, iar din modul cum aleg imaginea și din starea ce se creează în acel moment, ies la iveală rânduri, rânduri. Abia după ce le scriu, chinuindu-mă să le mai cenzurez din brutalitate, realizez ce mă macină.
S-au rărit întrebările de tipul „tu chiar te-ai întors în România? te-ai întors de tot?”, dar încă mai sunt întrebată de ce. Nimeni nu mă întreabă dacă aș emigra din nou în Canada, probabil răspunsul e mai mult decât evident: nu.
Pe 24 iulie 2014 mă urcam în avionul spre casă. A trecut un an și ceva de atunci, am tot zis că voi scrie ultimele impresii sau motivele pentru care am ales să-mi trăiesc viața în România când am avut așa o șansă să rămân acolo. Din fericire, blogul ține și loc de jurnal astfel că am găsit următoarele notițe.
E suficient să răsfoiești puțin blogul ca să crezi că mai toată ziua mă plimb sau că doar despre plimbări mai scriu. Aproape că și eu pot crede acest vis frumos în care fiecare weekend înseamnă munte sau pădure sau deal – verdele liniștii și-al fugii de griji. Trăiesc acest vis frumos în cele două zile magice ale celor mai multe săptămâni, îl trăiesc cu toată bucuria și recunoștința șansei.
Am început acum câteva zile postarea și scriu cu bucurie finalul (pfiuu, greu a mai fost!), am trecut cu vederea unele povești, m-am întins la altele, nu-i chiar ca la o bere cu prietenii, nici pe departe. Am ținut totuși să deșart cu voi o mică desagă cu impresii, interesul meu pentru orașul în care trăiesc fiind minor în aceste vremuri, recunosc asta și vă sfătuiesc să nu faceți ca mine. E drept că am bucuriile mele, intense și fără glorie, pe care prefer să le scriu anonim pe alei modeste și solitare, făcând pe nedrept din cosmopolitul Montreal un simplu martor tăcut.
Eu. Ultimele săptămâni au fost dominate de plecatul acasă în România, de pregătiri de tot felul. N-am fost nerăbdătoare sau emoționată și nici acum nu sunt când scriu aceste rânduri cu bagajele făcute la ușă și cu speranța că voi da „publish” înainte să plec la aeroport. Nu mă întrebați de ce, mi se pare normal să merg acasă, știu ce e acolo, ce mă așteaptă. Îmi port disciplinat unele doruri, pe altele le las să mistuie acolo la interior – e jarul de care am nevoie pentru a funcționa.