Privind de sus, României i s-au împuținat românii
Privind de jos, satului românesc i s-au împuținat țăranii, munților li s-au împuținat muntenii. Privind de sus, României i s-au împuținat românii.
Privind de jos, satului românesc i s-au împuținat țăranii, munților li s-au împuținat muntenii. Privind de sus, României i s-au împuținat românii.
Chiar așa. Mă tot întreabă lumea de ce m-am înscris la cursuri de germană și am povestit de atâtea ori încât nu mai garantez vreo fărâmă de originalitate acestei postări. Dar eu totuși zic.
Un titlu simbolic, și desigur, inspirat de un roman cunoscut.
Se putea o primă zi de Brașov fără câteva gânduri pe blog?!?
Nu… și nici Tâmpa nu putea să se întunece-n amurg fără ca pașii mei să-și facă damblaua 🙂
În ziua când o femeie mi-a spus pe un hol imaculat de spital exact aceste cuvinte pe un ton pe cât de ferm pe atât de blând, am ascultat din privirea ei insistent convingătoare că e mai mult de atât. Sunt anumite vorbe simple, aparent simple, în al căror înțeles realitate țese de neoprit complexitatea vieții încât mă întreb de ce aș continua cu alte cuvinte, de ce nu m-aș opri aici, chiar aici – titlul e totul. Pentru că sunt om și pentru că sunt Eu.
Trăim la capătul unor scări și în spatele unei uși pentru care schimbăm uneori cheile, decorul, orașul, chiar și țara. Dar visăm, iubim, scriem la aceeași adresă. Tot ce căutăm prin lume, tot ce supraviețuiește împachetării-despachetării, tot ce ne spunem în clipa plecării-revenirii, tot ce nu putem sacrifica când totul e de vânzare, e acasă al nostru, acela interior, cel mai de preț, dar fără de chirie sau rată.