meet the sun
Poate pentru că decolăm dintr-o primăvară și aterizăm în alta. După două ore de zbor se schimbă cerul, țara, poveștile din jur, polenul. În doar două săptămâni intense emoțional, mai mereu pe drumuri, dar atât de pline de zâmbete și îmbrățișări, se întâmplă încă una din așteptatele întoarceri acasă. Prima a anului, cea mai plină de dor, cea mai frumoasă.
Aprilie, cea mai așteptată lună din acest an, a fost despre vizita prietenilor aici, urmată de mini vacanța noastră acasă. Bucurie cât cuprinde, dar și un pic de stres să nu apară ceva care să disturbe ordinea bifelor din calendar. Cu câteva provocări, m-am ținut și de planul de antrenament și mi-am dovedit că și eu pot să fiu obsedată conștiincioasă. Acum, ceva mai liniștită fiind, privesc înapoi și mă simt încărcată de energie; din care îmi propun să consum econom, să-mi ajungă până la vară. Căci mai așteptată decât vacanța ce-a trecut este cea care urmează 🙂
Mi-am dorit mereu să am un Acasă, dar pereții, orașele, potecile se pare că îmi rămân mereu în urmă. Cu un bagaj sumar și cu mult dor, acasă e acum peste tot acolo unde stau la masă cu oamenii dragi, indiferent de codul poștal. Când privesc din avionul ce zboară peste munți, acasă devine un cumul de amintiri, un colaj de mâini, ochi, cuvinte, râsete, mirosuri, îmbrățișări, mâncăruri. Casele sunt case, pădurile păduri, le regăsesc, le părăsesc, le reinventez, dar oamenii dragi îmbătrânesc concomitent cu mine și timpul ne leagă mai mult decât poate spațiul să despartă.
Se fac multe poze într-o tură pe munte, mai ales când e vreme bună, multe poze sunt bune pentru informația pe care o conțin, altele pentru calitatea lor tehnică sau încadrare, altele pentru un subiect surprins inedit, dar sunt unele care se lipesc de suflet, ești atras de ceea ce emană și asta te face să tot revii asupra lor.
Povestea e în ochiul privitorului veți spune, în sufletul lui veți crede, eu simt că uneori povestea e de jur împrejur, înotăm în ea – poveștile sunt pentru că noi suntem.
Nu recomand oricui ieșirea din virtual, unele forme de comunicare nu evoluează prin completare, ci prin consecvență în timp, la fel cum unele prietenii cad în delăsare atunci când se trece de la obișnuitul față în față la schimbul formal de informații transmise prin unelte (mail, scrisori, telefon etc. ) ce limitează iremediabil gestualitatea. Ori gestualul e o lume în sine.