meet the sun
Zăpadă mare, prea mare pentru picioare în bocanci, fără schiuri sau rachete. N-am ajuns prea departe, abia dacă am respirat aerul înălțimilor de peste 1800m. Am săpat tranșee prin zăpadă, dar nu munca ne-a întors la căldura și confortul pensiunii, ci viscolul și ceața. Să muncești bătând urme e fitness în definitiv, dar să nu vezi nimic e de-a dreptul mobilizator pentru a face cale întoarsă la timp.
Cu Oslea se întrerupe momentan seria schiului de tură cu care ori v-am înnebunit, plictisit ori v-am convins. Și puteam introduce scurta istorisire ce va urma în jurnalul Strajei, dar rândurile de față sunt o etapă-promisiune din întâlnirile mele cu Oslea. Aceasta pentru a sublinia că planurile de-acasă sunt făcute pentru oameni nu pentru munte, că pentru a reuși o dată trebuie să încerci de câte ori e nevoie cu toate sacrificiile de care e nevoie. Muntele e tot acolo, nu pleacă nicăieri și nici nu ne așteaptă. Doar cheamă.
Trei zile petrecute la Straja, trei zile cu planuri mari pierdute-n ceață și înlocuite de improvizații, trei zile în care mi-am pus la punct patima cu schiul de tură dând bir cu fugiții pe foci de câte ori s-a putut: orice, numai schiat la vale pe pârtie nu!