Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…


După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

...citește mai departe ↑

Măcin. Nebunie în linie dreaptă

profilul drumețului
După Cartalu mi-a mai rămas o singură vale de trecut spre Călcata. Aveam deja experiență, nimic nu părea să mă mai sperie, nici când am nimerit într-o armată de bondari și m-am retras pâș-pâș. Nu-mi păsa dacă dau de vreun traseu, dacă merg pe potecă sau de-a dreptul peste câmpuri, prin ierburi cât mine sau prin tufișuri întunecoase. Înaintarea la întâmplare devenise la fel de naturală ca mersul pe potecă.

...citește mai departe ↑

Pagina 12