meet the sun
M-am trezit în această dimineață ca o leneșă de carieră, am lenevit cu orele deschizând în răstimpuri ochii pentru a vedea cum mai e afară și am prins geana albastră de ziuă, apoi copacii înroșiți de răsărit, apoi așezarea cuminte a cerului peste copacii înmuguriți încă. Pentru mine privitul afară dimineața nu e doar o luare de puls, e un puls.
Chiar dacă locuiesc într-un oraș, îmi place să cred că întotdeauna rămâne loc naturii să-și ducă mai departe poveștile sale. De-altfel, îmi pot lesne imagina utopia cum că un oraș părăsit de oameni ar ajunge de nerecunoscut în câțiva zeci de ani năpădit fiind de plante și animale. Și pentru că merg pe trotuar, dar mi-s privirile atente la tot ce zboară prin copaci, azi am avut parte de o întâmplare cu tâlc.
Caldura imi mangaie obrazul, dar tot ce simt e acelasi Frig dintotdeauna. Se incapataneaza sa-mi ramana in carne, mi se prelinge de-alungul oaselor si se cuibareste linistit ca la el acasa. Nu-l pot scoate afara, nu-l pot parasi.
Sa-i dau un nume-ncatusarii
cand ii pot spune doar Pustiu?
Sa-i dau un nume ultimei plecari
cand cel mai e simplu e Tarziu?
Sa-mi mai dau nume si chemare
cand e destul Nu Stiu?
Sunt muguri proaspeti dincolo de geam
simt viata din ei cum plesneste
simt cercurile-n trunchi cum cresc
si radacinile-n pamant
cum scormonesc.
Sa fie tot o viata de copac
si viata mea?
Sa fie oare de-ajuns privitul
de sus in jos
ascunsa de-o perdea?
De-as cobora, de-as indrazni
sa strang copacul tot in brate
sa simt din carne-mi cum tot creste
scoarta sa!
Si m-as lasa brazdata incet
de fiecare raza ce-ar razbate
de fiecare mugur scuturat
de semnul fiecarui cerc
ce m-ar intersecta.