meet the sun
Anul acesta mi-a adus mai multe bucurii decât mi-ar fi putut trece prin vis, iar revenirea la MPC a fost cu siguranța una dintre cele mai mari. Și aici se termină introducerea unui jurnal lung și plin de suflet, scris în semn de recunoștință pentru tot ceea ce am trăit în toți acești ani pe potecile de Acasă. Mulțumesc 🙏
Dacă ar fi să țină minte întâmplările auzite din burtă, apoi sigur mi-ar pune o întrebare plină de reproș: ce-o fost cu aplauzele alea?!? Și cel mai probabil m-aș da mare că uite, am sărbătorit intrarea în săptămâna 33 cu o plimbare de 12km pe cărările unui sat de munte taman pe când se scurgeau la vale concurenții Maratonului Pietrei Craiului și nu se poate mamă să nu-i aplauzi, să nu-i incurajezi. Dar mai mult ca sigur îmi va fi știind deja metehnele.
Dacă în alți ani abia așteptam să trec pe sub poarta Sosirii, acum amânam… parcă nu-mi venea a crede.
Un MPC care a început dureros, pe la kilometrul 4 deja „abandonasem”, dar durerea din dreapta a trecut subit și am hotărât să mă simt bine cât ține, fără tactici, dozare de efort, conștientă că oricând poate să doară din nou.
Carpe diem.
Am iubit pantele pe care le-am urcat, am alergat cu drag pe grohotișuri, am lăcrimat la aplauzele voluntarilor de peste tot și m-am hrănit cu fericire pe poteca spre Zărnești plină de brândușe peste care, când și când, un fluturaș zburda, renăscut și el de superba zi de toamnă.
După 5h32′ treceam linia de sosire, a doua fată.
Felicitări Cindy și tuturor fetelor, data viitoare fiți în locul meu, senzația e incredibilă!
La mulți ani, dragă Mike!
O miercuri pe munte, un „MPC invers”, o tură pentru a nu sta acasă de ziua ta – faină idee, o să am grijă să o aplic și în cazul meu de-acum încolo, întâiul dar e acela de a-ți dărui ziua!
După două ture făcute de curând cu aproximativ aceleași lungime și diferență de nivel, Craiul nu se lasă așa ușor: am terminat tura aproape terminate. N-am alergat în ritm de concurs, am avut destule pauze și totuși… ceva n-a mers ca uns. Ori e vreun „blestem” să nu faci MPC-ul invers ori e sindromul de miercuri – corpul știe că abia în weekend va fi pus la treabă, ce-i aia să mergi pe munte miercuri?!?
După o pauză de doi ani mi-am dorit tare mult să particip la un maraton montan, iar întoarcerea din Canada și hazardul vieții a făcut ca Maratonul Pietrei Craiului să fie alesul. Cel mai vechi maraton montan de la noi (ajuns la ediția a noua), tehnic, provocator, iubit, MPC-ul este o experiență completă și atât de intensă încât participarea este marele câștig, trecerea liniei de finiș medalia, iar mulțumirea de sine o poveste lungă pe care fiecare și-o va rememora de câte ori va fi nevoie până o va înțelege pe deplin – și fiind la final de sezon e timp destul până la primăvară!