meet the sun
Dintre momentele dedicate copilei mele.
Le-am numărat, atâtea sunt: 2 – 12 august. Scriu jurnalul în timp real. Prea intim? Poate. Când tu îl citești, am plecat deja, faptele sunt la timpul trecut, dar emoțiile, întâmplările, gândurile n-au timp.
Dincolo de mine și de Acasă, am scris o odă prieteniei și o dedic prietenilor. De pretutindeni.
Privind în lungul malului, la fiecare câteva secunde un peștișor făcea o tumbă deasupra apei, lucind și plescăind anonim înainte de a reveni în banc. În roiul de musculițe se propaga o unduire, apoi reveneau la masa compactă, dar agitată controlat ce stagna deasupra apei limpezi prin care se vedea fundul lacului tapetat cu pietre. Nu știu de cât timp stăteam acolo, la limita dintre umbra molidului și soare, dar sentimentul de dolce far niente era deplin. Creste și pereți impunători la o ridicare de privire, sunetul tălăngilor printre ciripituri sau ciocniri ale pietrelor pe care le tot stivuia Miruna, cercurile liniștitoare ale apei, tălpile uscându-se la soare, mirosul discret de rășină, cimbrișor sau sipică, acestea sunt doar câteva din detaliile care îmi revin în minte la o simplă închidere de pleoape. Uneori, să te bucuri de munte înseamnă să-ți găsești molidul sub care să faci ceva pentru care mai mereu nu e timp: să iei o pauză.
Turele cu Miruna nu sunt cine știe ce drumeții mărețe, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de aventură. Pe cât posibil încercăm să nu, vrem doar să ne bucurăm de natură și, uneori, când dă norocul, de prieteni. În ultimul an, de când ne-am căpătuit cu corona pe planetă, lucrurile s-au schimbat destul de mult social vorbind, iar în plus viața aduce schimbările ei. Nu viața în sine, oamenii, iar eu se pare că sunt unul la care schimbările trag invariabil o dată la cinci-șase ani. De aceea punctez cu acest mini jurnal un episod al bucuriei revederii cu oameni dragi.
Nu mai auzisem de Peștera din Valea Coacăzei / Gaura Sbârcioarei, dar nici nu mă miră și nici nu știu dacă e bine sau rău ca unele locuri să rămână dosite. M-a atras evenimentul celor de la Om pe Munte și fiind și o ocazie de revedere în familie, am purces la drum. Traseul nu este marcat și nici ușor de dibuit, astfel că dacă aveți ocazia să mergeți cu un localnic, nu ezitați. Având în vedere de câte ori am trecut apele crescute ale Ulmului și Sbârcioarei (e drept, am fost după o perioadă ploioasă), nu prea era drumeție pentru copii, dar fetelor le-a plăcut cel mai mult să fie trecute pe sus dintr-o parte într-alta.
Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.