meet the sun
Deși titlul pare unul generalist, precizez din capul locului că experiențele și concluziile sunt cât se poate de personale și de amatoriste. Așa cum sarcina, nașterea și maternitatea sunt diferite de la o femeie la alta, se pare că și revenitul în pas de alergare cere o cadență unică.
După patru luni de hibernare, primăvara mea a venit chiar de 1 Martie, o dată cu primăvara brașovenilor. După plimbări scurte în jurul casei, cu bebelușul în marsupi, căldura m-a mânat mai departe, dar tot cu cea mică în marsupi, tot mai greuță și mai curioasă. M-am bucurat atât de mult de fiecare evadare, încât am simțit nevoia să le notez aici, căci și începuturile timide au dreptul lor la arhivare. Însă am și momente când îmi vine să șterg tot pentru că nu e nimic deosebit sau interesant sau de folos cuiva (aici puteți părăsi blogul, să nu vă pierdeți timpul cu memoriile mele), e doar o normalitate modestă.
Plouă mărunt, scriu mărunt despre lucruri mărunte cu ea în brațe. Orice aș începe nu pot termina pentru că dorințele ei se măsoară în unități de acum. Nu există mai târziu sau pauză, uneori o rog frumos, dar sfârșesc zâmbind și lăsând totul baltă; treburi și gânduri sfârșesc în incertitudinea continuării. Ea mă vede zâmbind, pot zâmbi oricând pentru ea și asta mă consolează.
Primele zile cu Miruna, primele experiențe, bucurii, neplăceri, dileme… Am scris în răstimpuri, în spital sau acasă, printre schimbat scutece, alăptat, luptând paradoxal cu nesomnul la ore târzii în noapte. Am scris pentru că ce se întâmplă acum nu se va mai repeta niciodată și pentru că cei mai mulți dintre noi la întrebarea „cum au fost, mamă, primele zile cu mine?” primim răspunsuri destul de vagi, dar cam toate în jurul ideii că „la vederea puiului de om uiți de toate durerile”. Nu-i chiar așa…