meet the sun
M-am trezit în această dimineață ca o leneșă de carieră, am lenevit cu orele deschizând în răstimpuri ochii pentru a vedea cum mai e afară și am prins geana albastră de ziuă, apoi copacii înroșiți de răsărit, apoi așezarea cuminte a cerului peste copacii înmuguriți încă. Pentru mine privitul afară dimineața nu e doar o luare de puls, e un puls.
Mă mişc greu, mă trezesc greu, mă mobilizez greu şi-mi abandonez proiectele… uşor. Uneori nimic nu pare să se mai lege şi motivaţia dispare ca un fulg în palma caldă a lenii (dau vina pe lene pentru că are un nume). În momente din-astea îmi ascult propriile „sfaturi”, date de obicei altora…
Cea mai mare lupta cu somnul se da luni dimineata. La birou.
unul sănătos
Să fii alături de prieteni într-un moment important al vieţii lor.
unul interesant
Să fii treaz într-un tren de noapte când toată lumea doarme (pe rupte).
şi unul banal
De la o vârstă melodiile încep să se asocieze cu amintirile, nopţile pierdute să se recupereze mai greu, patul de acasă să fie cel mai bun, cei mai mulţi dintre prieteni să-ţi înţeleagă ideea asta 🙂
Rândurile erau lungi şi multe, îmi părea incredibil că până seara vom termina. Ziua trecea, soarele ne ardea trupurile ce se izbăveau de trudă prin vorbe şi glume, prin poveşti spuse de o mie de ori, dar care se mai voiau auzite încă o dată. Sapa căpăta un scârţâit sinistru, praful se aşeza ca într-o pictură pe picioarele mele, ţărâna îmi intra în târlicii de cauciuc şi parcă nu-i mai simţeam atât de încinşi.
Rândurile deveneau din ce în ce mai puţine, dar parcă şi mai lungi. Când mă apropiam de final, o energie extraodinară ieşea de undeva dintr-o cutiuţă ascunsă şi totul îmi părea ca şi cum abia ar începe.
Alergam spre casă spre a ajuta la pusul mesei. Răcoarea serii şi gândul că am terminat treaba se aşezau ca paiele pe focul abia mocnind al ostenelii. Atunci… puteam! Dar pot şi acum, îmi spun când simt că respiraţia haotică îmi ucide pieptul şi îmi cere să mă opresc. Sunt praguri, sunt momente peste care dacă treci, dacă continui să alergi, vei duce rândurile până la capăt. Nu pentru că îţi cere cineva, nu pentru că automatismul vieţii te controlează inevitabil, nu din vreo ambiţie temporară de a sfârşi ce ţi-ai propus, ci pentru că faci asta din lăuntrul firii tale, dintr-o responsabilitate şi o datorie faţă de ceea ce ţi-a fost dat necondiţionat, prin naşterea în astă lume. Căci despre aceasta este alergarea.