Memoria degetelor sau tricotatul e ca mersul pe bicicletă
După ce am probat toată iarna căciuli prin diverse magazine și după ce am pierdut-o pe singura care-mi plăcea, a trebuit să înțeleg mesajul universului: fă-ți una!
După ce am probat toată iarna căciuli prin diverse magazine și după ce am pierdut-o pe singura care-mi plăcea, a trebuit să înțeleg mesajul universului: fă-ți una!
Avem cu toţii, aproape fără excepţie, lucruri vechi de care nu ne atingem cu lunile, cu anii sau chiar cu zecile de ani, asta dacă excludem momentele când facem curăţenie sau reorganizăm spaţiul de depozitare. Unii avem mai puţine, alţii mai multe, nu cantitatea fiind subiectul interesant, ci calitatea lor, valoarea utilitară, financiară şi desigur, intenţionat lăsată la urmă, valoarea sentimentală, umană pe care multora dintre ele o atribuim cu sau fără temei.
Că vine o zi când povestea unora dintre lucrurile vechi se încheie, asta ne e clar şi atunci ajungem la a sta între două verbe, a da şi a dărui, de ale căror sensuri de dicţionar nu ne legăm căci sunt destul de clar canalizate în contextul dat. Şi cu toate acestea se produce o nuanţare ce odată înţeleasă ne-ar ajuta să ne desprindem mai uşor de unele dintre lucruri.
Read more…
Copilul era cuminte, mărul era roşu. Mama îl spălase pe copil pe mânuţe, mama spălase mărul. Plecaţi la pădure, nedespărţiţi, mărul a fost scăpat de multe ori pe jos. Apoi, mărul a devenit tentant şi s-a lăsat încolţit. Mărul cel roşu era mare, dinţişorii mici. Era greu să înceapă de undeva anume.
După o vreme, mărul era ros de jur împrejur. Copilul aproape sătul şi obosit. Când ochii celor mari l-au scăpat din observaţie, mărul a fost făcut dispărut în întunericul pădurii. N-am prins decât cu coada ochiului mânuţa ce se ştergea de pantalonaşii curaţi. Încă.