meet the sun
Frustrarea mea în mai puține cuvinte: cei care chiar știu și au experiență se retrag în fața celor care se pricep mai puțin la fapte, dar mai bine la marketing. Așa cum eu mă simt inhibată de superficialitatea unora, cu siguranță alții mai evoluați se simt inhibați de superficialitatea mea, iar în final, cei mai slab pregătiți vor fi cei vizibili. Și mai de puțin folos.
calendarul spune că au trecut trei luni, altfel scad cele trei săptămâni cumulate de București, săptămâna de concediu, zilele de weekend petrecute prin munți și nu mai rămâne mare lucru din cele trei luni. rămân întoarcerile cuprinse de nerăbdare, încă mă miră atașamentul entuziast când mi-am propus anume moderația, cumpătarea în exaltare.
De o săptămână mă aflu în București, după aproape două luni de Brașov. Orașul acesta, capitala, dincolo de căldură și de aglomerația obișnuită, m-a provocat cu o a treia dimensiune: mirosul.
Nu mă recunosc în omul cu nas fin, pretențios, de aceea mă și simt nevoită să scriu pe subiect. Și nu vorbesc de miros ca de o aromă plăcută, ci de duhori, miasme, de aer închis, de aer încins de parcă fereastra câmpiei s-a închis neclintită la ultima furtună.
E suficient să răsfoiești puțin blogul ca să crezi că mai toată ziua mă plimb sau că doar despre plimbări mai scriu. Aproape că și eu pot crede acest vis frumos în care fiecare weekend înseamnă munte sau pădure sau deal – verdele liniștii și-al fugii de griji. Trăiesc acest vis frumos în cele două zile magice ale celor mai multe săptămâni, îl trăiesc cu toată bucuria și recunoștința șansei.
Întotdeauna va exista omul harnic, adaptiv, stăruitor în rutină și în interesul continuu. Meritosul.
Întotdeauna va exista un tandem între omul din umbră și cel cu umbra.
Iar eu nu-l aprob azi pe omul din umbră. Cel care dă doar pentru a privi cum (i) se ia. Cel care nu e în stare de mai multul menirii sale.
Era cât pe ce să public titlul fără nici un conținut sub el. Acum urmează vorbăria, vă dați seama. Blogul nu e jurnal – e concluzia la care am ajuns după două luni de tăcere, cu excepția jurnalelor de la munte pentru care nu există pauză, suspendare, mofturi de muză, criză etc.
(ce văd sau înțeleg alți blogeri prin blogul lor îi privește)
Nu e jurnal chiar dacă admit public că scriu mai mult pentru mine, aproape doar pentru mine – blog aparent personal țin să amintesc, pentru alții s-ar chema că o fac dacă aș oferi constant informații de folos pe baza unor criterii de minimă performanță orientate pe un anumit domeniu – nișă în limbaj de conferință. Nu e jurnal pentru că un om își poate scrie sieși într-o multitudine de feluri, iar eu îmi impun în scop util un soi de disciplină prin scrisul acesta public.
Deschid Word-ul, scriu.
Foaia e albă, tăcută,
mașina de spălat duduie pe tastatură.
Mi-am cumpărat un ghiveci cu mentă,
trec pe la el pe la geam,
îmi trec mâna peste frunzele zimțate
și cu degete mirosind scriu.
Altădată scriai pe muzică, gândesc,
dar și altădată spălai rufe.
Într-o zi o să semnez acea carte
cu un nume potrivit de fals
ca să dea bine la public.
Anonimii nu citesc anonimi.