meet the sun
Când vine vorba de momente frumoase pentru care știi deja rețeta, nu ar trebui să amâni prea mult. Așa am făcut și noi joi când am decis să-mi iau o zi de concediu vineri și să mergem pe munte, căci se pare că adevărata noastră zi liberă este când Miruna e la creșă.
florile deschid
șoaptele primăverii
din nodul ierbii
Subtitlu: „griji pentru gleznă și alte amărăciuni”, asta ca să ilustrez complet tabloul, lucruri despre care voi scrie într-un fel sau altul la un moment dat. Cert e că de când suntem doi la Brașov, weekend-urile au o tendință de a fi mai puțin planificate, somnul ne place mai mult, iar trezirea târzie ne obligă să improvizăm mici ieșiri pe lângă casă. Nu e nimic rău în asta, nu dau nimănui socoteală cât și cum ies în natură, însă încerc să-mi dau seama dacă nu cumva tocmai apropierea Brașovului de munte stimulează… delăsarea. Asta da problemă, nu??!
Măgura Codlei e muntele pe care îl știi pentru că l-ai văzut de pe creasta Pietrei Craiului sau din Bucegi sau din Postăvaru, e muntele pe care îl consideri un deal țuguiat și împădurit ridicându-se din aparentul plat al Depresiunii Brașovului (cam asta e și definiția geografică a măgurii ~ formă de relief submontană, aproape conică, ce se ridică deasupra zonei înconjurătoare, de regulă împădurită), e muntele pe care îl consideri mic până te apropii de el și începi să-l urci.
Cineva, nici nu mai știu cine pentru că am trântit instant fereastra virtuală, a pozat-o pe ea, nudă și caldă, exact cum mi-o amintesc, și chiar și-n secunda mea de fugă am parcurs toate senzațiile vizuale și tactile și gustative pe care amintirile mi le-au revărsat ca pe un potop în deșert. Am trântit tot, am fugit departe, atât de departe încât parcă nici aerul nu mă mai prinde din urmă să-l respir… Am văzut o nălucă, sufletul a văzut-o și s-a înhăitat cu ea.