Turism între valuri de corona. Sudul Germaniei. Alpii sunt mai frumoși vara. Prima via ferrata
Jurnal de călătorie în vremuri de pandemie.
Jurnal de călătorie în vremuri de pandemie.
Înainte de a înșira poveștile, una câte una, simt nevoia unei postări pilot ce mai târziu va ține loc de rezumat și centralizator. Titlul e totodată și principala concluzie.
Călătoria noastră spre Niagara a început din Montreal, a continuat spre nordul Quebec-ului ca mai apoi să treacă în provincia canadiană vecină Ontario și să facă un mic popas la Marile Lacuri. Aici pusesem ochii pe Peninsula Bruce și pe un parc natural omonim, atrași fiind de niște fotografii care aminteau mai degrabă de țărmurile Greciei decât de-ale Canadei: ape verzi ca de smarald ce-și sparg valurile de faleze colțuroase de stâncă sau se pierd peste plajele de pietre albe îndelung modelate.
Niagara – această Mecca a turismului canadian…
Mi-e greu să scriu despre marea și celebra cascadă. Mi-e greu pentru că nu „m-a dat pe spate”, pentru că trăirile mele s-au limitat fără prea mult tumult la am văzut-o și pe asta. Nu-i vina cascadei că n-ar fi destul de frumoasă, de interesantă sau de mare pe cât se spune că e, nu e vina cuiva, nici măcar a mea, rămâne doar o constatare fermă că „frumusețea e în ochiul privitorului”, că sufletul vibrează după propriile legi și nu după strădania omului sau a locului. Și a vibrat Niagara cu tonele ei de apă reversându-se verzi și nebune și mai vibrează încă!
Întâlnirea cu Marile Lacuri și mai precis cu Lacul Huron, ar fi fost una tare săracă fără ora de vrajă solară de care m-am bucurat cu zâmbetul pe buze, unul cât se poate de înghețat 🙂