meet the sun
De când s-au aliniat planetele – și perseidele – cu mers la Plaiul Foii, întâlnit cu o parte din prieteni, dormit la cort și drumeție de la sine înțeleasă, mi-a fugit mintea la cele câteva locuri unde cresc flori de colț chiar în poteca marcată, fără să fie nevoie să ajung pe creastă. Mi-am dorit să văd grohotișuri și capre negre.
Tura de duminică a început de fapt sâmbătă noaptea pe când adormeam privind cerul plin de stele prin geamurile maşinii. După tura de bicicletă de la Comana, am lălăit-o puţin pe acasă şi apoi am pornit-o înspre munţi şi spre Cheile Râşnoavei – dormitorul clasic, primitor la orice oră din zi şi din noapte. Ne propusesem să fim dis-de-dimineaţă la poale de munte şi dacă se poate, cât mai odihniţi.
Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.
Am ajuns noaptea destul de tarziu in Plaiul Foii. Luna si creasta se ascundeau de noi in nori. Le cautam cu ochii pe amandoua: luna pentru lumina, creasta pentru zapada. Noaptea era calda si frumoasa, pasii nostri urcau spre Refugiul Spirlea calauziti de frontale si de cararea alba a grohotisului revarsat de furia viiturii.