meet the sun
Cu acest capitol cred (sper!) că se încheie tipul acesta de jurnal.
De mâine nu plec nicăieri, fac tot ceea ce am făcut și azi. Mai puțin o declarație, care oricum nu mă deranja prea tare.
Zilele lunii mai au trecut foarte repede și prea puțin diferit. Serviciu, copil, mișcare, mult privit afară, multă cafea.
Aveți grijă de voi. Voi de voi. Unde voi suntem tot noi.
După jurnalul Când copiii încep să urce munții pentru care am primit multe mesaje și impresii pozitive, m-am hotărât să consemnez pe blog mai multe dintre ieșirile cu Miruna. De data aceasta nu mă simt atinsă de inspirație, ci doar mânată de exercițiul scrisului.
De când s-a adus în discuția publică data de 15 mai ca fiind începutul relaxării restricțiilor, lumea s-a și relaxat. Era nevoie de o supapă, dar cuvântul relaxare a fost prea puternic ca să nu producă efecte imediate – cine să mai aștepte?!? Oamenii s-au obișnuit să iasă cu declarație, cu patrulatul predictibil al poliției, cu zonele mai puțin vizate unde îți poți vedea liniștit de șueta cu vecinii, cu masca pe post de accesoriu, cu activitatea fizică individuală cu toată familia etc. Economia are nevoie ca oamenii să circule din nou, dar până să circule cei implicați direct prin reluarea joburile, fâțâiala celorlalți poate face suficient rău cât să o luăm de capăt 🙁
Pe blogul mamei ei, Miruna are o secțiune dedicată. Cândva, va fi poate dezamăgită că am scris prea puțin despre ea sau, dimpotrivă, că am scris prea personal. Eu cred că am scris echilibrat și îi dăruiesc niște amintiri cât mai apropiate de adevăr, nu îndulcite de trecerea timpului și de puzzle-ul pozelor. Ferindu-mă de obișnuința zilelor cu un copil mic (vesele, agitate, plictisite, enervante, istovitoare etc.), am pus deoparte în jurnal momentele speciale. Mai ales atunci când suntem doar noi două și eu uit să-i fiu mamă, ci parteneră de umblat câmpii.
Nu am apucat nici măcar să mă plictisesc de aceste sărbători petrecute fără sărbătorire, în aceeași formulă ca înainte și după.
Dacă la începutul izolării se zicea că o să avem mai mult timp (pentru mărunțișuri?!?), mi se pare că nu mai e timp deloc. Fiecare zi trece la fel, timpul nu mai are nicio valoare, nicio măsură. Serviciu, masă, copil, zece kilometri alergați pe o rază de maxim cinci minute de casă, somn, lectură, cafea, filmul de seară, udat flori, privit pe geam, pe fiecare geam din apartament…