Piatra Mare în culorile răsăritului

Pășesc pe zăpada înghețată de parcă sparg coji de ouă, aud uneori păsărele de parcă ar vorbi în somn, un lanț de la colțari e prea larg și zornăie, mișcările prietenei mele au ritmul lor metronomic ceva mai în față și toate aceste mici zgomote se dizolvă rapid în liniștea completă pe care nici vântul n-o tulbură. Brazii sunt împovărați cu zăpadă, stâncile sunt tencuite de-un meșter nevrotic, până și luna zace într-o pâclă difuză, e un decor greoi și obscur prin care pare că ne furișăm cumva. Stingem frontalele, lumina albastră devine suficientă pentru a urma poteca. Peste scurt timp, soarele va răsări, iar noi vom fi acolo sus, pe creste, pentru o memorabilă clipă de sublim. Emoția și neastâmpărul adaugă zvâc pasului și simt că aș putea urca oricât.

...citește mai departe ↑

Emoţie

Eu – apă de mare sărată
îţi trec printre degete şi toată sarea
ţi-o dăruiesc în palme.

Eu – pădure întinsă şi rară
îmi las iarba înaltă să-ţi vindece
trecerea arsă de soare.

Eu – ochi blând de fiinţă inumană
mă cutremur ruşinat
sub mângâierea genelor tale.

Astfel sunt eu când te privesc pe furiş,
mă tot preschimb din idee-n-idee
până când mă las prinsă.

...citește mai departe ↑

dum spiro – spero! sau Povestea lanturilor

Piatra Craiului - luna
Reveniti in poiana refugiului Spirlea, ne-am asezat la masa de lemn de langa si-am scos cina: un mar verde si putina apa. Soarele apunea incet si doar creasta mai era luminata. Fusesem acolo sus. Acolo sus. Acolo. Stateam asezata la masa si aveam senzatia ca e dimineata si ca urmeaza sa plec la drum. Cam puternic sentimentul ala pentru o senzatie. As mai fi urcat o data si inc-o data!
Simteam mirosul stancii in nari, o simteam imprimata in palme, in mine.

...citește mai departe ↑