Romantică întoarcere în prezent, după 7 ani din nou prin Canionul 7 Scări

Pășim pe zahăr pudră, din arini zahăr pudră se scutură din prea multă neclintire. E atât de liniște că ai putea-o confunda cu gerul, dar nu simt frigul, dimpotrivă. Mă scutur treptat de emoțiile cu care am urcat multe trepte din canion, dar nu și de fireasca uimire cu care pereții de stâncă și fuioarele de gheață mi-au încărcat simțurile. Vuietul înăbușit al apei nu se mai aude de-acum, dar vizual continuă să-mi curgă.

Înaintea noastră doar alte două perechi de urme au decupat pudra, lăsând vederii frunzele arămii ale toamnei deja amintire. Nu suntem singuri, în cetatea înmărmurită a stâncăriilor pe care copacii goi ni le dezvăluie, ne însoțesc țipete scurte de păsări nevăzute, zborul unei ciocănitori surprinse, urmele unui urs ce se alătură din loc în loc potecii. Urcăm de o vreme și va mai dura, în felul ăsta nu m-aș putea vreodată sătura de urcat.

...citește mai departe ↑

Un trail running solitar prin Piatra Mare, ca pe vremuri

1 septembrie a fost o zi pe sufletul meu căci am hoinărit singură pe munte.
Fraza de mai sus poate ține de una singură loc de jurnal, dar n-o să scăpați, sunt o povestitoare…

Concediul de creștere copil se încheie peste câteva zile. Andrei e plecat cu Pinguinii la Propark, bunica e la noi și se înțelege de minune cu Miruna, eu sunt la „serviciu” pentru Miruna care îmi spune paaa paaa fără să-mi plângă plecarea și ies pe ușă cu rucsacul pregătit pentru o jumătate de zi numai a mea. Mașina e la scară, muntele la 18 minute distanță.

...citește mai departe ↑