Padina Șindrilăriei, pentru când ți-e dor de jnepenii și de grohotișul Craiului

Acest traseu este pentru cei care iubesc fiecare pietricică și fiecare crenguță a muntelui. Ceața și udătura sunt opționale, ele însă pot face experiența mai imersivă, cum se spune în cinematografia modernă. În urcare, pulsul ridicat o să te ajute să remarci fiecare bucată de rocă din mașina de tocat stânci și, deseori, privind de nevoie spre cer, vei admira pereții impunători ai canionului și pe nedrept de puțin celebri față de cei din preajma Curmăturii, de pildă.

Și când Golgota lungului râu de pietre va fi urcată, începe una și mai lungă a jnepenilor, acest incredibil arbust pe care știu că l-ai îndrăgi din tot sufletul dacă nu te-ar plesni și pe-o parte și pe-alta. C-așa-e-n jnepeniș, fără vânătaie nu scapi. Într-un final o să ieși în creastă și-o să te întrebi oare cum o fi coborârea pe Padina Șindrilăriei. Eh, dacă ești curios, tocmai am scris un jurnal despre asta.

...citește mai departe ↑

Făgăraș Rocks! Hermeneasa SkyRace – lecție de viață, voință și… viroză

Am așteptat foarte mult acest moment, să fiu pe creasta Făgărașului, chiar și cu un număr de concurs prins la brâu, cu timp limitat de privit muchiile, vârfurile, zările.
Nu știu dacă e de la starea subfebrilă, dar am pierdut undeva pe lunga urcare spiritul competitiv cu care am recuperat, uimitor pentru mine, kilometri extra aduși de rătăcirea de la start.
Tot ce știu e că vreau să alerg chiar dacă mă simt ca într-o tură obișnuită, în afara concursului, care aici sus, credeți-mă, își pierde relevanța, sunt singură și pot chiui, cânta, întinde pe iarbă sau chiar plânge.
Și alerg ca prin apă cu niște eforturi care, spre binele meu, nu-mi ajung complet în minte, ci doar ecourile. Urechile îmi sunt înfundate la propriu și la figurat, însă fericirii tâmpe nu-i pasă.
Mă răsfăț privind culmile Făgărașilor, fiecare secundă e aici și acum cu încântarea și durerile ei, iar visul trăit anul trecut se primenește cu imagini noi. Doar că atunci parcă alergam ca vântul și ca gândul, iar acum doar cu sufletul. În definitiv, el m-a adus aici.

...citește mai departe ↑

Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…


După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

...citește mai departe ↑

Șaua Joaca a dorului meu. Mărturisiri

M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.

...citește mai departe ↑

Pagina 12345