Despre prostie după un Dineu cu proşti
Dineu cu proşti îţi induce ideea că nu e suficient să te prezinţi ca o fiinţă elaborată ca să fii ocolit de prostie. Un prost bine intenţionat e de preferat unui deştept rău intenţionat. Omul naiv, bun, omul timorat şi care nu-şi joacă prea bine propriile atuuri e deseori considerat prost pentru că nu reuşeşte să se impună ca imagine într-o lume în care imaginea contează tot mai mult. De fapt, societatea românească de azi involuează prostia către unul dintre sensurile ei mai vechi, acela de prostime ~ popor de jos, sărac.
Eu una, am simpatizat cu personajul prostului, chiar am empatizat în anumite situaţii pentru că el era personajul ce definea umanitatea, eşecul şi acceptarea reală a eşecului, bucuria tâmpă a fiecărei rază de speranţă, glasul gândurilor sincere şi neelaborate, preocuparea de semeni, impulsurile adevăratei naturi umane, stângăcia omului neexperimentat, dar curajos, naivitatea omului ce acordă prezumţia de nevinovăţie chiar şi celui ce-i serveşte răutăţi gratuite.