meet the sun
N-am mai scris de multișor un buletin de impresii din Montreal, dar asta nu înseamnă că nu descopăr zilnic câte ceva nou. Dacă le las nescrise devin obișnuite, dacă le scriu măcar propag niște mirări mai departe…
în foarte multe locuri din oraș sunt amenajate spații de joacă cu apă. Părinții nu urlă disperați ”n-ai voie că răcești!” chiar dacă sunt un pic peste 20 de grade… Când sunt 30 intră toată lumea sub… duș
Decalajul de șapte ore față de România se simte chiar și atunci când nu cântăresc ce se întâmplă aici cu ce se întâmplă acasă. E greu de explicat, dar când mă trezesc am impresia că e după-amiază, că deja a trecut ziua. E drept că în ultima vreme abia deschid ochii pe la nouă, la zece și nu adorm niciodată înainte de unu noaptea. E total ineficient ritmul ăsta, dar e ceva de genul ”ai intrat în horă, joacă!”… și altă horă încă nu știu.
Călătoria asta pe două roți spre un deal cu nume de munte, într-o zi caniculară în care anunțata ploaie și furtună cu fulgere trebuiau să ne țină acasă, a avut o cu totul altă însemnătate pentru mine decât cea turistică. În fond, nu sunt omul care să facă turism de vreun fel, jurnalele mele de călătorie sunt de fapt povești personale, de blog, iar interesul meu de a vizita ceva se limitează doar la locurile ce ar putea să-mi placă sau să-mi substituie ceea ce-mi lipsește. Pornesc la drum fără ambiții, iar tot ce-mi doresc e ceva care să mă facă să simt, să vibrez. Poate și de aceea inițiativa mea lipsește deseori căci prefer să trăiesc cu interioare goluri decât să le umplu artificial.
După o săptămână fără mișcare, iar am pus de-o alergare și-un biciclit în aceeași zi. Așa e când lipsește planificarea, ideal ar fi să le alternez, dar nu pot spune nu când pune umărul și contextul verde din jur. Totul e să fie vreme bună, altfel nu contează că e luni, că e dimineață sau seară, că te afli într-un oraș…
Deși îmi place mișcarea sunt și o mare leneșă sau mai bine zis o expertă în amânări: nu alerg acum, mai bine pe seară și seara se face mâine dimineață și tot așa. Am încercat să mă țin de ieșit la alergat o dată pe săptămână și am reușit să ies o dată la două săptămâni. Pentru cei care mă știu alergând pe la maratoanele montane, ei bine totul se termină când vine vorba de plat unde sunt un alergător slab și plictisit: mie-mi trebuie peisaj! Cea mai lungă alergare a mea pe plat are puțin peste 6km în condițiile în care la munte, unde oscilez mersul cu alergarea, pot duce niște zeci de kilometri.
De când a zis Andrei că mergem la capitală să vedem lalelele am început să cercetez ce e de văzut pe-acolo. Am fost un pic dezamăgită căci mă așteptam să sară site-urile oficiale de turism pe mine cu obiective care mai de care și să duc o muncă grea de separare a acelora care sunt cu adevărat interesante de celelalte care sunt supra evaluate. În sfârșit, am notat eu punctele unde cică ar fi plantate mai multe lalele (și din opt sau nouă am ajuns la unu și jumătate 😀 ), iar vizita la Parlament era recomandată cam peste tot, doar că nu și în planurile mele/noastre.