Acea vreme când…
Unele cuvinte mă urăsc.
Intru în curtea lor
şi toate se dau duse de-acasă.
Numai alea sincere, dar abrupte
mă aşteaptă în grădină cu mâinile în şold.
Eu le dau bună ziua şi ele,
ele îmi răspund cu: aha.
Să le rostesc e ca şi cum
mi-aş închide umbrela
din calea grindinii.
Să nu le rostesc e ca şi cum
mi-aş încorseta tălpile
în beton.
Şi tot aşteptăm faţă în faţă
vremea cuvintelor de mijloc ce-a trecut.