Când prin Baiului poteca e deschisă de ciute și cerbi
Urcam pe Clăbucetul Taurului la final de zi cu speranța că apusul va răspândi măcar pentru o secundă o lumină caldă înspre noi – noi, vânătorii de secunde memorabile. Soarele se topise ca o minge albă, mată, în plafonul gri ce înghițea nemilos aproape tot cerul lăsând doar nordului câteva fâșii pastelate de galben, roz și albastru turcoaz, neverosimilă culoare, și totuși!
Bucegii erau mult mai impozanți acum în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, ca un rege bătrân pe care norul străveziu ca un voal tot încerca să îi acopere umerii, dar care mai apoi s-a transformat în plapumă și sub vizuala greutate a strivit platoul până pe marginile abruptului prahovean, delimitând astfel muntele de cerneala petrol a cerului.
Pe vârful nostru bătea vântul, flutura în ritm înghețat tricolorul, am regizat câteva poze în grabă căci aveam sentimentul că muntele se va închide în urma noastră. Ziua se încheia fără ca vreo lumină caldă să mai răzbească spre culmile Baiului și totuși minutele apusului fără de soare s-au cuibărit recunoscător în memorie.
