meet the sun
Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.
Puține cabane din Carpații noștri au parte de priveliștea Cabanei Mălăiești, așa se explică și faptul că e una dintre cele mai vizitate și recomandate printre amatorii de drumeții. Acesta e unul dintre motivele pentru care am ales ziua de vineri pentru a urca la cabană, să fie mai puțină lume, dar totodată, și mai multă liniște (și mai puține elogii faptului că-mi port copila, nu că n-aș fi mândră, dar observ că mă cam inhibă genul ăsta de atenție). Și cum nu mă leagă nimic deosebit de cabană, recunosc, îmi era mai dor de Căldarea Mălăiești, o adevărată citadelă de piatră ce reușește de fiecare dată să mă impresioneze.
Weekend-ul trecut urcă în topul celor mai frumoase ale lui 2015 și, alături de creasta Făgărașului la două zile din 25-26 iulie, se înscrie în seria ce fac fetele când bărbații nu-s acasă: iaca aleargă pe munți, chipurile ca antrenament pentru concursuri, dar trebuie să le suspectați de mai mult: de însăși patima alergării montane.
Eu una, asta am simțit, plăcerea de a alerga pe munte, de a fi pe munte, de a combina momentele în care alergi cu cele în care stai în iarbă și privești zările fără presiunea timpului, iar Mike e coechipiera perfectă.. Și dacă am ratat prin neprezentare ultimele două concursuri (Retezatul și Cindrelul), mi-a dispărut orice urmă de regret după cele două zile de cantonament, cu multe momente în care am alergat bine și cu bucurie, mulțumirea de sine fiind o medalie destul de pretențioasă 😉
În clăpari, pe piatra cubică, în colanți și clăpari – așa am ieșit eu în soarele și-n inima Brașovului. Porumbeii zburau împrejur, umbra aliniată a caselor separa negrul de alb, eu pășeam alături de Radu sporovăind una-alta în prima căutare a zilei: covrigii. Aerul mirosea a munte și a curat, apoi a patiserie, apoi a fete parfumate în drum spre biserică sau magazine, cine mai știe… aerul era atât de respirabil, Tâmpa veghea în ușoară pâclă, ceasul din turnul Casei Sfatului a bătut discret. De două ori. Nu știu de ce, dar de două ori. Să fi fost zece jumătate…
în viața Muntelui sunt doar o Clipă,
în clipa mea Muntele-i cât o Viață
…nu mă pot sătura de Bucegi, muntele ăsta e perfect pentru evadări de o zi, pentru ture cu prietenii sau pentru o binevenită solitudine, muntele acesta atât de umblat îmi dezvăluie de fiecare dată un alt colțișor al său de parcă știe cu ce inimă îi urc potecile…
Printre turele de tot felul un loc special îl ocupă cele lejere, de plimbare, în care nu te grăbeşti spre destinaţie şi în care e musai să rămâi să dormi la o cabană. Dacă la toate acestea adaugi şi faptul că n-ai fost încă la o anume cabană sau ai fost aşa de demult că mai vrei o dată, atunci Mălăieşti devine o destinaţie numai bună de un week-end de noiembrie când mai toată ţara moţăie sub un plafon aşezat de nori gri. Aveam să aflăm că deasupra norilor muntele se scălda în soare.
După deltă şi mare, urma inevitabil munte şi cu toate că vremea s-a anunţat total neprietenoasă, ziua de duminică a fost rezervată ambiţiilor pinguineşti. Iniţial eu şi Mike ne făcusem planul încă de la plecarea din deltă să plecăm în recunoaştere şi antrenament pentru un anumit maraton la care, cel puţin eu, ţin foarte mult să particip cu toate că genunchiul mi-a dat peste cap multe dintre planurile anului 2011.