meet the sun
Montreal-ul pare astfel prins între frenezia oamenilor și păsărilor și ultimele amintiri ale zăpezii. Încă nu e vorba de colțul verde al ierbii (gazonul nu se pune) sau de muguri, dar putem spune că s-a instalat un soi de pre-primăvară.
Se întâmplă ca Montreal-ul să fie un oraș incredibil de prietenos cu tot ceea ce înseamnă și presupune bicicletă: infrastructură, legislație, autorități, participanți la trafic, cultură, mentalitate etc. În primele zile de primăvară (și singurele căci a venit imediat vara!) au apărut ca din senin centre de închiriere și reparații cu oferte gratis de service (chiar gratis!) și-au apărut și bicicliștii ce în weekend-ul trecut au numărat mii, poate sute de mii și toate combinațiile de angrenaje pe două roți pe care vi le puteți imagina astfel că de la cei mici de 2-3 ani până la bătrâni și invalizi, toată lumea era pe piste.
Matematica vieții a făcut ca abia la 30 de ani să am o bicicletă a mea, bicicleta numărul 1. Până la ea au mai existat suratele -3, -2, -1 și 0 denumite așa din pricina tangenței lor efemere cu destinul meu.
A venit timpul să scriu despre ele și despre noua mea bicicletă 🙂
Am facut-o si pe asta: am invatat sa merg pe bicicleta 🙂 Niciodata nu e prea tarziu ci dimpotriva, parca putina frica si prea multa minte ingreuneaza si ambitioneaza treaba in acelasi timp. M-am trezit intr-o seara cu acest avant ca primul lucru pe care il voi face in dimineata urmatoare, dupa micul dejun desigur, va fi sa merg la magazinul de inchiriat chestii pe doua roti si sa-mi iau o bicla. La intrebarea daca stiu sa merg, am raspuns simplu ca „nu!”, dar tocmai de asta ma duc. Nu m-am abatut nici o secunda de la plan, am luat cu asalt magazinul si slava Domnului ca am gasit o bicla cu ghidonul usor inclinat ca altfel slabe sanse s-o incalec. Am plecat cu ea… de coarne in directia centurii oraselului Nei Pori unde doar linistea si soarele traversau strada.