meet the sun
Practic trailrunning sau alergare montană din 2010 și dincolo de alergarea pe munte înseamnă natură și libertate.
Pășesc pe zăpada înghețată de parcă sparg coji de ouă, aud uneori păsărele de parcă ar vorbi în somn, un lanț de la colțari e prea larg și zornăie, mișcările prietenei mele au ritmul lor metronomic ceva mai în față și toate aceste mici zgomote se dizolvă rapid în liniștea completă pe care nici vântul n-o tulbură.
E primul meu review și îl fac din mai multe motive, unul fiind acela că am descoperit lâna merinos de vreo patru ani încoace și am devenit dependentă de ea. Ca orice dependent încerc să îi conving și pe alții, așa fac și cu alergarea sau cu drumețiile. Am refuzat adesea să promovez sau să testez echipament pentru că nu simțeam că am suficientă experiență sau că folosesc atât de frecvent încât opinia mea să fie mai mult decât una subiectivă, de moment. Dar cum am dulapul plin cu haine de lână din cam toate categoriile și mărcile, cele mai multe testate pe poteci, colaborarea cu cei de la BlueBear a venit natural și le-am promis sinceritate și testare „pe bune” a produselor.
Când descopăr locuri noi pe lângă Brașov, și știu că sunt abia la început!, mă încearcă sentimente contradictorii, regretul timpului pierdut – „de ce mi-a luat atât?!?” și entuziasmul lui „abia aștept să revin!”. Desigur, ambele se vor mai estompa în cazul meu, însă Munții Țaga au toate ingredientele pentru a-și face loc printre răspunsurile lui „unde să mai mergem?”. Căci e un munte de mers cu prietenii, nicidecum singur, de stat peste noapte la foc, de explorat prin sălbăticie atunci când vrei o pauză de la potecile clasice.
Îmi încep pledoaria pentru acești munți povestindu-vă zile posomorâte de toamnă încă verde într-un aproape trecut octombrie, înălțimi cu aspect de deal, mai toate împădurite, geaba cauți culmi golașe și creste stâncoase, văi după alte văi, mai toate identice, de parcă singurul reper e soarele când răzbate prin nori, labirintul de drumuri forestiere cu potențial sigur de înnămolire și rătăcire, un peisaj aparent monoton cu inserții antropice, dar în care mi s-au redefinit liniștea, discreția, sălbăticia și o atmosferă nordică după care sufletul mea tânjea fără să-mi spună.
Înaintăm pe poteca lată cât ai pune două tălpi una lângă alta și versanții roz ni se arată în contre-jour, scăldați de lumina încă blândă a dimineții ce se revarsă peste Poiana Clincea. Îi spun lui Rose că nici o poză nu va putea reda fidel ce vedem. Această atmosferă ușor neclară, difuză, de pictor impresionist întinzând printre aburii dimineții culorile atâtor flori, dar mai ales pe-ale celebrului arbust de rododendron. Pozez fără să mă uit la ce încadrează camera telefonului, cu soarele în ochi îmi este oricum greu să fac asta, iar în mintea mea imaginea zilei se salvează deja în milioane de pixeli ce-și dau coate printre neuroni: am ajuns!
Peste tufele roz zumzăie nenumărate gâze, e un întreg univers care nu înțelege ce e viața și cum să se bucure de ea, ci e însuși viața așa cum noi oamenii nu suntem destul de simpli pentru a o percepe.