O duminică prin Bucegi, Cheile Horoabei și… bâlciul prăfuit

Bucegi-Valea-Horoabei-09w.jpg

Or fi ei Bucegii niște munți umblați și aparent, fără secrete, cu zone de bâlci (Piatra Arsă, Padina, Babele), cu trasee alergate la concursuri montane (Valea Jepilor, Mălăiești, Valea Cerbului etc.), cu drumeți pregătiți sau cu incredibile apariții bipede pe poteci, cu alpiniști și mtb-iști, or fi ei Bucegii blamați și iubiți, plini de gunoaie sau plini de sălbăticie, dar sunt munți în toată puterea cuvântului și e imposibil să nu găsești un cotlon pe sufletul tău.

Am mers de foarte multe ori în Bucegi și tot mai am trasee marcate nestrăbătute, că pentru cele nemarcate și de alpinism nu mi-ar ajunge o viață nici dacă aș fi croită să le parcurg. De data aceasta a venit rândul Canionului Horoabei de pe Valea omonimă, traseu amenajat în ultimii ani, deși nemarcat, și care a tot fost străbătut în ultima vreme încât am hotărât cu Mike să încercăm și noi, incluzându-l în tura noastră de duminică, una voită a fi de alergare.

...citește mai departe ↑

Cum se cade, omul cumsecade

Trenul Regiotrans sosește în gara Zărnești și locomotiva se uită spre Crai. Șina continuă într-o ușoară curbă, dar capătul de linie e subînțeles și scot aparatul să imortalizez cadrul, pe cât de banal și de repetabil, pe atât de simbolic în felul său. Controlorul mă abordează prin surprindere și recunosc că tresar intuind un „nu aveți voie să faceți poze”…

...citește mai departe ↑

De vorbă cu un ultramaratonist, Kalman și 100 Miles of Istria

Ambrus-Kalman-alergare

Pe Kalman Ambrus l-am cunoscut într-o plimbare pe schiuri de tură la Straja și l-am revăzut la concursul Postăvaru Night. Este unul dintre noi, cei mulți, cum obișnuiesc să afirm, incluzându-mă, despre sportivii amatori prezenți pe la tot felul de competiții și care formează în definitiv baza lor. Mai mult de atât nu am nevoie să cunosc, cred în ideea de comunitate a alergătorilor montani și mai cred că vom crește cu adevărat doar sprijinindu-ne unii pe alții.

De curând am aflat de pe facebook că va participa luna aceasta la un ultramaraton, Istria 100 mile, alături de alți doi arădeni. Spre rușinea mea am rămas cu impresia că este vorba de 100 kilometri, iar ultramaratoane montane în jurul acestei distanțe avem și noi în România, e vorba însă de 100 de mile și, deși matematic ar însemna ~160km, distanța oficială este de 172km, 7000+ diferența de nivel și un timp limită de 48 ore.

...citește mai departe ↑

Paula Aldescu, nu doar Un vis de o zi

afis-un-vis-de-zi-paula-aldescu

Un vis de o zi este o carte ce a pășit intim și discret la București, la dorința anume a Paulei Aldescu, autoarea. Mai cunoscută ca Dunia pe blogul omonim. Primăvara, intimitatea unui bufet cu mese-n tavan (vai mie, nu-l știam pe ăst loc fain), intimitatea a vreo patru mâini de oameni și tot atâtea perechi de ochi și de urechi, distanțare de orice pretenție protocolară.

Este a doua oară când o întâlnesc față în față, familiaritatea lejeră mi-o pot explica parțial de pe blog, și aceasta chiar la lansarea cărții sale cu mine pe post de prezentator. Nu știam cum se face una ca asta, tu ai știi?, nu prezint cărți de felul meu sau de meseria mea, iar la o altă lansare nu-mi amintesc să fi mers până acum. Toate au un început, telefonul sună, întrebarea vine și ți se pare al naibii de provocator. Am zis da.

...citește mai departe ↑

Mi-e greață

vrabii

Păsările – când se-aruncă din zbor asupra grăunțelor o fac pentru că le recunosc forma. Oamenii nu sunt păsări căci păsările se opresc din ciugulit când își dau seama de otrava grăunțelor. Poate de aceea pentru cei mai mulți oameni evoluția n-a lăsat să ne crească aripi… Ce să facem cu zborul când tot ce ne dorim e să luăm de bun ce ni se-aruncă??!

Am auzit sau citit deseori despre senzația de greață în sensul scârbei, al dezgustului, am auzit, dar azi o simt. Mi-e greață. Simbolică și cât se poate de reală greață.

...citește mai departe ↑

Pixeli-cuvinte

Imaginea serii are pixeli-cuvinte (aș putea să vă cruț, dar nu, bucuria și tristețea îmi sunt egale).

Un tată îngenuncheat la marginea patului, un tată plângând.
În pat un băiețel a cărui copilărie se joaca de-a supraviețuirea într-o lume fără baghete magice și fără super eroi înaripați.

Lângă, femei puse pe îndurat, brăduți împodobiți, stative cu aparatură și furtunașe, jucării de tot felul.

Și eu care plec luând cu mine exact nimic, suferința se ține cu dinții de spital…

...citește mai departe ↑