Împreună pentru Luiza, leucemia s-a întors în familie…

Când a început să duruie grindina pe tabla pervazului, am izbucnit în plâns. De trei zile așteptam să iasă zguduiala asta la suprafață, să mă pot descărca. Veștile proaste sunt greu de suportat, veștile cumplite te lasă cu ochii blocați în perete de nu mai poți clipi de teama prăbușirii. Apoi a sunat telefonul sau m-a notificat messenger-ul sau whatsapp-ul, cine mai știe, și a trebuit să mă scutur, să clipesc, să învăț să strig după ajutor.

Această postare e despre Luiza Cristina, despre mine, despre oamenii care ridică munți, despre noi toți înainte și după.

Luiza Cristina Gican are 15 ani, iar peste câteva zile va face 16. Va „sărbători” la Roma, dar într-un spital oncologic, Bambino Gesù. A reușit prin OAMENII BUNI să ajungă acolo în timp record (pe 30 mai diagnosticul a fost stabilit la Marie Curie, reconfirmat pe 31 mai la Fundeni, iar pe 5 iunie a fost internată la Roma) și, cu toate că nu e deloc ușor, iar primele zile par la fel de grele ca boala, va trebui să creadă și să credem cu toții în miracolele pe care doctorii și tehnologia le împlinesc acolo.

Diagnostic: Leucemie Acută Limfoblastică, recădere medulară și pe sistem nervos central.

Oamenii fac miracole, oameni de tot felul, e incredibilă solidaritatea și spiritul multora dintre noi și trebuie să recunosc asta: rețeaua socială ne împarte în tot felul de bule și ne judecăm unii pe alții cu atâta înverșunare, încât uităm multe lucruri importante, cum ar fi smerenia, empatia, viața.

Când i-am creat pagina de facebook, am discutat cu Luiza despre numele paginii, despre abordare. Ne-am amuzat cu emoticoane virtuale că am putea merge pe sloganul de-acum câțiva ani – „Vreau să trăiesc”, doar puțin adaptat în stil cinematografic – „Vreau să trăiesc II”. A ieșit Împreună pentru Luiza, așa cum sunt multe – prea multe din păcate! pagini Împreună pentru… și majoritatea sunt pentru copii.


Există disperare, lacrimi, dezarmare, rătăcire, neputință, oboseală, nervi, apatie, revoltă. Și demnitate.

Există nevoia de ajutor pe care nu o putem urla în stil tabloid, cel puțin eu una nu pot, dar ne ajută când alți oameni o pot face pentru noi.

Acum că a ajuns la spitalul din străinătate, Luiza și familia pot fi ajutați mai ales financiar să treacă prin lungul drum al vindecării, cel mai probabil tratamentul și transplantul medular necesitând minim un an de stat departe. Nu am un cost bombastic, vreo cifră mișelesc de mare, să vă transmit, o voi face când doctorul sau spitalul ni le vor comunica. Orice ban, bănuț va fi însă de folos și puteți dona aici:

CEC Bank lei: RO63CECEGJ0308RON0699705
Titular: Gican Luiza Cristina

CEC Bank euro: RO96CECEB000B2EUR0113043
Cod Swift: CECEROBUXXX
Titular: Gican George-Cristian

Facebook fundraiser: Împreună pentru Luiza / Together for my niece Luiza

PayPal: paypal.me/claudiagican81 sau folosind adresa de e-mail: claudiagican81@yahoo.com

V-aș mai scrie despre copii, despre elevi ce empatizează și trec la acțiune așa cum adulții ar avea de învățat. La vârsta la care sentimentele sunt poate cele mai importante, sunt trăite intens, impulsiv, dramatic, viața unei seamăn devine prioritate. Ei nu spun că nu au bani sau că au puțini, ci că au donat tot ce au putut și că o vor mai face. Ei sunt cei care nu gândesc „mie nu mi se întâmplă”.

Cred că cel mai păgubos clișeu este acesta cu mie nu mi se întâmplă. Și nu mă refer doar la boli, ci la tot ce ne înconjoară, practicăm ignoranța și delăsarea fără să realizăm că lucrurile ignorate și făcute prost se întorc împotriva noastră, de aceea avem o țară fără autostrăzi și se moare pe capete pe drumuri „de viteză” cu o bandă pe sens, de aceea e plin de gunoaie peste tot și apele ne sunt infecte, de aceea pădurile și parcurile dispar și poluarea ne înghite pe toate fronturile, de aceea multe spitale (regionale sau nu) sunt niște închisori ferecate de bacterii, iar cei care se vindecă afară sau ca afară pot fi numărați pe degete, de aceea orice primar sau guvernant sau parlamentar corupt care vrea să fure și să ne îngroape în birocrație o poate face liniștit că până nu ne privește strict punctual, nu ne interesează și lista continuă, fiecare știți prea bine.

Nu e nevoie ca nenorocirea să mi se întâmple mie sau ție, ci cuiva drag, rudă sau prieten sau iată, unui copil frumos ce nu a greșit cu nimic lumii ăsteia care vine la pachet cu toate ale ei. E suficient pentru a înțelege că la multe întrebări „de ce nu se poate”, „de ce nu există”, „de ce costă” etc. răspunsurile se află în toată acțiunea comună, națională, de merge-și-așa și de lehamite.

Și totuși! Există oameni care ajută, care își dedică parte din propria viață pentru misiunea de a ajuta și pe care în momente din-acestea îi întâlnești… mesianic. Oameni care se mobilizează și care îi angrenează și pe cei care au nevoie de un mic impuls pentru a ajuta. Oameni care trec de propriile suferințe și neajunsuri și găsesc resurse de tot felul pentru a ușura suferința celorlalți. De la acești oameni vreau să învăț.

După prima leucemie a Luizei nu a trecut lună fără să donez pentru o cauză socială sau caritabilă, dar nu a fost de ajuns. Primul spital de oncologie copii abia acum se ridică și asta pentru că e totuși privat și sunt două femei cu spirite gigantice acolo. Nu a fost de ajuns pentru că nu am pus umărul să îi urnesc și pe alții sau pentru că am dat mai departe în așa fel încât să nu afectez ce mi-a rămas mie. Habar n-am ce vreau să spun cu toate astea, simt că nu am făcut destul, că nu m-am schimbat destul.

Luiza, Cristina noastră, e însă o luptătoare și are nevoie de luptători lângă ea, nu de plângăcioși. Are nevoie să râdem împreună, să ne spunem adevărul împreună, dar mai ales să râdem.

7 Comentarii

  • Ucigașul nesperat al celulelor canceroase
    https://burebista2012.blogspot.com/2018/04/ucigasul-nesperat-al-celulelor.html

    În primă fază, echipa condusă de Siyaram Pandey a observat că extractul de rădăcină depăpădie a împins la sinucidere una dintre cele mai rezistente la tratamente celule canceroase – leucemia mieloidă cronică. Pentru ca mai apoi să constate și faptul că tratamentul repetat cu doze mici de păpădie ucide, pur și simplu, absolut ORICE tip de celulă canceroasă. John Di Carlo, un bărbat în vârstă de 72 de ani – bolnav de leucemie – s-a convins personal de puterile miraculoase ale acestei plante. După mai bine de 3 ani în care a fost subiectul unor nenumărate, agresive și intense ședințe de chimioterapie, bărbatul a aflat cu dezamăgire și stupoare că acestea nu au avut niciun efect.

    • Nu sunt doctor, însă știu sigur un lucru: experimentele sunt experimente, ce funcționează pentru un adult de 72 de ani cu organismul în regresie poate (și sigur) să nu funcționeze pentru o tânără de 15 ani cu organismul în dezvoltare.
      Fără supărare, dar noi vrem ca Luiza să trăiască, iar la Bambino Gesu mulți copii au fost salvați și după mai multe recăderi.

      • O fi buna si medicina alopata , dar totusi in paralel poate fi utilizata
        si medicina naturista . Oamenii de milenii se vindeca cu ajutorul plantelor . Ai dreptate , cind e vorba de viata omului e greu sa-ti dai cu parerea daca nu esti autorizat . Italienii au o medicina experimentata ,in sudul Italiei ,zona Campania , din cauza poluarii mediului si a apei freatice cu metale grele , au cea mare mare rata din lume de cancer la copii si poate ca au invatat ceva lucrind cu atitea cazuri . Sa speram ca or sa reuseasca sa o vindece pe Luiza .

  • Draga Claudia, simt alaturi de voi. Ti-am virat niste bani in cotul de euro. Cu drag, Corina

  • In februarie 2015, diagnosticul de “cancer la rinichi” m-a surprins paralel cu un galopant burn-out. Daca despre burnout nu stiam o boaba, despre cancer stiam un pic. Eram deja in burnout, dar nu stiam, pentru ca nu eram capabil sa realizez dimensiunile unei astfel de afectiuni si una e sa citesti despre altii vs. sa traiesti “evenimentul”. Diagnosticul de cancer era doar “cireasa de pe tort”. Nu am avut bani sa fac un RMN decat peste doua saptamani si peste 3 saptamani de la diagnosticare puteam vedea si rezultatul. No cancer in the body. Ce au insemnat cele 3 saptamani pentru mine nu poate fi descris aici. Pe foarte scurt: am negat constient afectiunea. Am luat la cunostinta diagnosticarea si dupa o noapte de plans si agitatie am simtit un fel de “energie straina” din interior. Restul noptii l-am petrecut repetand necontenit: “Nu se poate, nu are legatura cu mine!” La distanta de 18 luni am inceput un curs de Mental Trainer. Am invatat pe parcursul lunilor si am experimentat constient anumite procese, constatand ca celulele reactioneaza la ganduri. Puterea gandului. Am invatat ca orice afectiune isi are originea in interiorl nostru si ca urmare, orice vindecare vine tot din interior. Dusmanul este, paradoxal, Gandul. Analizand faza cand ma luptam mental sa pricep care e chestia cu cancerul ala la rinichi, mi-am dat seama ca daca as fi cedat tentatiei de a lua diagnosticul ca apartinandu-mi, sansele de a ma imbolnavi realmente de cancer cresteau cu fiecare minut, cu fiecare ora. Din momentul in care instinctiv am decis ca “nu este cancerul meu, deci sa plece de la mine” si emotional nu am avut nici un dubiu asupra deciziei (nu ma intreba de unde s-a ivit, pentru ca nu pot explica si nimeni nu poate explica, dar poate experimenta, nu costa nimic!), celulele s-au reorganizat. Celulele pot fi antrenate precum muschii intr-o sala de fitness, este lucru dovedit chiar si stiintific. Au trecut trei ani de atunci. Nu am incetat sa citesc, sa filtrez informatia citita sau auzita (youtube) si nu am incetat sa experimentez. Este o invitatie de a lua comentariul ca pe “un fapt divers”, nicidecum ca pe un adevar absolut sau ca pe o reteta universal valabila. Ideea de baza este ca intre gandul pozitiv si emotie sa nu existe conflict. Daca gandul (ratiunea, localizata pare-se la nivel de creier) e pozitiv, dar emotia (intuitia, localizata pare-se la nivel de muschi cardiac si la nivel de burta, acolo unde se formeaza practic premonitiile si intuitia) e negativa, exista un conflict. Sinergia celor doua componente este vitala si greu de manipulat, dar poate fi antrenata in timp, in pasi mici.

    • Mulțumesc Anca pentru comentariu, mă bucur că ești bine. Mi-ai confirmat ceea ce încep și eu să realizez, dar cu pași mult mai mici, vizavi de gând versus boală. Avem o putere nebănuit de mare pe care uneori o folosim împotriva noastră, iar abordarea gândirii pozitive sau negative este ușor de intuit, însă foarte greu de aplicat… De aceea zic de pași mici, pentru că ține și de personalitatea fiecăruia, de rezistența la schimbare…
      Pe tine în acel moment delicat probabil te-a „salvat” instinctul de supraviețuire care s-a activat instant și care a angrenat tot organismul în direcția bună.

      Cu excepția unor cancere foarte clare ca motiv de apariție (gen de plămâni când ești fumător sau lucrezi într-un mediu toxic), cele mai multe sigur se datorează felului cum gândim, cum „ardem”. Însă totuși nu mi-e clar cum se întâmplă asta la copii, mai ales la cei foarte mici…
      Ce e însă diferit la copii față de adulți este că ei nu cunosc puterea gândului pozitiv, ci pe cea a jocului. Ei prețuiesc fiecare moment în care se simt bine pentru a se juca, ei reușesc să „uite” boala într-un colț ori de câte ori durerea sau disconfortul scad. Adultul se vaită, își vizualizează sfârșitul sau nefericirea unei lupte ce va ține cu anii etc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.