A trecut o săptămână și mai bine de atunci, abia acum am timp să scriu, mai bine zis să rescriu modest ce mintea reușește cu brio de nenumărate ori. Ne-am întâlnit pe scări la Ateneu, apoi ne-am tot văzut în niște ore ce s-au scurs tot mai firesc. După niște ani (vreo patru) de dialoguri în secțiunea de comentarii a blogurilor, după câteva mailuri și alte câteva telefoane, Claudia și Paula, respectiv „meet the sun” și Dunia, s-au întâlnit. Față în față, privire la privire, glas la glas, gest la gest.
Cum e de(z)virtualizarea? E termenul Duniei, e întrebarea ei. Răspunsul meu nu va fi unul general, nu poate fi, abia poate fi unul. Răspunsul meu este o parte din ceea ce scriu acum.
O să încep cu: Dunia e Paula Aldescu, dar pentru mine e prea târziu să mai fie Paula. Când a fost s-o strig pe o străduță din Centrul Vechi am strigat-o… Dunia! Reacția involuntară spune tot. Oltence prin Centrul Vechi, piatră cubică sub tocuri, luminile urbei în forfota vieții de noapte zorite de înțepăturile frigului – iată o amintire care își face loc prin unicitatea ei.
Eu și Dunia: ne cunoaștem de pe bloguri, ne-am cunoscut ideile și felul de-a fi înaintea chipurilor sau vocii. A venit apoi facebook-ul ce a completat cu poze și întâmplări delimitarea destul de intimă dată de blogurile ce ne-au fost pentru destulă vreme anonime. Scenariul clasic, nu?
Gândul că în sfârșit ne vedem m-a însoțit cu entuziasm câteva zile, iar în seara cu pricina m-am trezit și cu ceva emoție pe cap. Nejustificată întrucâtva, dar nu e prima oară când simt acest tip de emoție după o comunicare îndelungată pe internet. Se pare că nu comunicăm virtual decât atunci când simțim și ne implicăm virtual, părtinitor, contează însă cum o facem. Când mi-am dat seama de copilăria emoției mele era prea târziu – m-am fâstâcit. Dunia, cu vorba ei oltenească (și cu accent bănățean uneori), m-a readus în acțiunea clipei.
*
Dunia a scris o carte, o a doua carte de fapt. Un vis de o zi, de Paula Aldescu. Am citit-o cu emoție, așa cum mi-a fost și dedicată. De la primele rânduri am descoperit un alt stil decât cel de pe blog, o lecție bine primită de la o scriitoare, o scuturare care mi-a trimis toată atenția spre subiectul cărții și nu înspre omul care a scris-o (un păcat în care se cade mult prea des…). Nu exagerez cu scriitoare, ba chiar anticipez ce fi-va să fie, și e prima scriitoare pe care o cunosc, iată, încă un sentiment extraordinar!
Cărții îi datorez o recenzie. O să revin, e musai. Intrig prin enunțul că mi-ar fi plăcut, mi-ar fi prins bine să o citesc mult mai devreme, nu la 33, dar nu e târziu, nicidecum.
*
După Ateneu, prin stilul meu bătrânicios de a fi, aș fi putut prevede o retragere spre casă. Mă tentează la modul declarativ experiența orașului, altfel sunt greu de ademenit, de urnit. Cum bine ghiciți de data aceasta mi-am dorit, iar conjunctura a implicat și o continuare în jurul unei carafe.
N-o să vă povestesc ce am vorbit. Am trecut dintr-una într-alta cum fac femeile prietene, cum fac oltencele (oare doar ele??!). M-am simțit în largul meu, se putea și mai în larg, am fost martoră cu ochi și urechi acelui râs al Duniei despre care doar citisem, i-am savurat subtilul vorbei, i-am admirat râvna cunoașterii.
Un răspuns pentru Cum e dezvirtualizarea? poate fi paradoxul „primei întâlniri”: să te știi la prima întâlnire. Multe întrebări sau simple afirmații mi se opreau pe drumul rostirii, dar stai, știu deja asta, am citit cândva… E o senzație puternică aceasta a știutului cu toate că e vorba doar de informații, multe și parțiale, fragmentate informații. Nu poți afirma că știi un om doar pentru că îi recunoști haina sau scrisul, cum nici pentru strada pe care s-a plimbat într-o zi oarecare și altele asemenea. Sunt mulți aceia care confundă știutul cu… știutul – pretenția știutorului este una dintre iritările mele vis-a-vis de relația blogger-cititor.
O să ne mai întâlnim? Negreșit. Poate pentru că nu există grabă, nu există nevoie, nu există putință de comparare între noi (de partea mea se-nțelege) în firescul acestei povești, ci doar firul poveștii.
Cu siguranță este și o filă din istoria acestui blog întâlnirea mea cu Dunia. Nu am avut niciodată ca prim scop al blogului socializarea, aceasta vine de la sine uneori, nu-mi place să plusez nici ca om nici ca blogger, mai ales că ipostaza din urmă e o reflexie sumară și controlată a primeia.
Genul acesta de întâlnire îmi aduce și o oarecare umbră. Îmi amintesc de un fel de viață pe care îl trăiesc deseori virtual (alt virtual, nu cel din internet), ideatic, dar la care nu ader prin alegere conștientă. Și dovada că această latură ignorată a mea există este că din când în când întâlnesc oameni ca Dunia, parcă anume ieșiți în cale-mi (în calea unei căutări subconștiente) pentru a nu uita cine am fost, cine pot deveni. La cine sunt încă lucrez.
*
Nu recomand oricui ieșirea din virtual, unele forme de comunicare nu evoluează prin completare, ci prin consecvență în timp, la fel cum unele prietenii cad în delăsare atunci când se trece de la obișnuitul față în față la schimbul formal de informații transmise prin unelte (mail, scrisori, telefon etc. ) ce limitează iremediabil gestualitatea. Ori gestualul e o lume în sine.
Salut! Aici Dunia. Citii de două ori textul.
Între două lecturi mă plimbai din nou pe Lipscani, de preferat fără tocuri, imaginaţia îmi permite, şi îmi muşcai buza cu gândul la carafa aia de vin.
Mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase. Nu ştiu ce se întâmplă de la un timp, dar am devenit exagerat de sensibilă. Ce am scris aici poate fi citit ca o paranteză.
Acum ceea ce vreau să las scris aici este legat de observaţia ta cu acel ştiut. Citeam ieri asta: „o trăire îşi caută şi o justificare de conştiinţă”, la Camil Petrescu, Comentarii şi delimitări în teatru, vol I.
Mie lectura îmi completează întotdeauna trăirile.
Şi noi, prinvindu-ne şi atingându-ne, ne-am căutat o justificare pentru Claudia şi Paula, ele erau stinghere, nu noi. Noi am fost fireşti.
Şi încă un motiv de bucurie pentru mine este noua semnificaţie a capitalei, Bucureştiu eşti şi tu acum.
Să ne vedem, să ne auzim, să scriem.
Întotdeauna, cu drag!