Articole în categoria Proză Scurtă
Pentru mine proza scurtă e doar un mod de-a încheia poveștile acolo unde cititorul le poate continua și singur.
Visul mi-a păstrat bocancii
Ți-ai pus haina pe post de pernă, te-ai descălțat calm. Te-ai întins pe patul de crengi, întors spre centrul lui, spre mine, eu doar m-am așezat pe margine, ca un om ostenit. Brusc, eram într-o cămașă de noapte, cum se dormea pe vremuri, țesută și cu câteva râuri cusute la manșetă și la gât.
Visul mi-a păstrat bocancii.
M-am întins cu fața în sus. Te simțeam, îți auzeam privirea călcându-mi pe gene, pe sprânceana stângă, pe pielea arsă a obrazului, coborând până în desimea părului răsfirat de vis, urcând pe tâmplă și fixându-se pe irisul meu încremenit în gol, spre cer.
Negru de mierlă
– Trezește-te, a intrat cineva peste noi în casă…
Deschid ochii pe ceas, e șapte, calmul vocii îmi dă răgaz să mormăi.
– Mai repede, e o pasăre în șemineu…
Asta e un motiv bun, chiar e, e șapte, sunt adormită, dar iată-mă în genunchi în fața șemineului.
Tip-tap tip-tap, pași mici pe o tablă, un ecou timid, trebuie să fie întuneric acolo înăuntru, gândesc.
Fââââl-fâl-fâl!
– Da, e sigur o pasăre!
La noi în casă eu am misiunea, una plăcută de-altfel, de a prinde și elibera intrușii fără vină: fluturi, insecte de treabă și mai nou, păsări.
O stare, un vers, o întâmplare
Îi spun un hello și-un thank you pentru ușă, îi dau tomberonul și aștept ca întotdeauna un răspuns. Ne aflam mai aproape unul de altul ca oricând astfel că era timpul să mă uit mai bine la bătrânul care chipurile fuge de mine, asta și pentru că în mișcarea mea vijelioasă am simțit că el stă în loc și vrea să-mi zică ceva.
Povestea necunoscută a poveștii cunoscute
S-au adunat la casa Ultimului Om cum nu se adunaseră niciodată și cum nici la moartea lui nu aveau să vină. În numele obștii, Primul Om l-a întrebat ce și cum, de unde o are, dar singurul răspuns primit a fost adevărul: a răsărit singură. Nu l-a crezut, dar a insistat să ne dai semințe la toamnă! și sătenii au aprobat la comandă.
Primeniri de Paști
– Dar’acu Sile, te găsî țâgara cu noaptea’n cap!
– Mă găsî! Și ce vrei tu Lenă, n-ai treabă?
– B’am. Și ai și dumneata! Nu zâsărăm că azi facem curat în pârdalnica asta de casă?
– Pârdalnic îi la mumă-ta la deal, aici unde-am pus eu cărămidă pe cărămidă și-am cărat cu spatele bârne și-am bătut căpriorii pe potopu’ ăla de se crucea mumă-ta Marița că nu mă trăznește, ici nu-i pârdalnic! Îi casă de om!
– Păi dacă-i casă de om, atunci haida, lasă țâgara!
– Nu vezi muiere că nici lumină nu dădu ‘Mnezău, de-abia cântă cucoșul ăl pestriț, lua-i-aș gâtu…
– Păi și noi așteptăm să dea, ia zi?!?
Păsările
Următoarea poveste este reală, personajele sunt fictive, morala… chestie de gust.
Când copacului au început să-i dea fructele în pârg au venit Moțatele. Una, două, trei, apoi tot stolul. Colorate, frumoase, gălăgioase și… harnice. Culegeau bob cu bob, unul în gușă, unul scăpa din cioc – victimă colaterală a hapsânei culegeri. Fructele, încă verzi, necoapte nu mai păreau să aibă nici o șansă. Conștiente de avuția pe care o luaseră în primire, stăteau cu rândul de gardă. Nouă mâncau, una scruta împrejurimile. Doar când arșița miezului de zi cobora peste copac frumoasele Moțate se odihneau cu toatele ascunse printre crengi. Un fel de siestă. Seara cântau și plecau în zboruri de recunoaștere. Nu erau multe, vreo zece, însă aveau un randament fantastic căci fructele se împuținau văzând cu ochii și doar câteva au mai apucat să prindă roșeață. Fatală culoare, atunci au apărut celelalte păsări, Negrele.