– Oare de ce nu afişează şi timpul? Mi-ar fi mai uşor dacă aş ştii cât trebuie să stau aşa? Nu, nu cred, între 29 de minute şi 27 pot să simt că înebunesc… Cât o fi trecut deja? Un minut măcar?!?
– Push the button!
– Dă-l încolo de buton, nu te mai gândi la el! Găseşte ceva frumos, gândeşte-te la munte, la A., la cine vrei tu, numai fă-o!
– Push the button!
– Nu, n-am să-l apăs. Ar fi un dezastru. Nu mi-aş ierta-o. Trebuie să rezist. A rezistat ea mama şi… E atât de greu. 38 mm ce-o însemna, minute sau milimetri? Nu, n-ar fi scris minutele aşa, iar milimetrii ce importanţă or avea în toată… De nu mi-ar svâcni muşchii în halul ăsta!
– Push the button!
– Push să ce? Că vrei tu o pauză? Că vrei să ştii cât a trecut sau cât mai ai de stat? Rabdă! Nu te mai gândi la picior, uite la mâini nu te gândeşti şi ele stau nemişcate, relaxate. Chiar aşa, relaxează-te odată! Mda, ştiu că nu poţi. Nici măcar la masaj n-ai fost în stare. Ah, şi când ai fost la stomatolog ai fost un dezastru. De trei ori ţi-a luat mulajul ăla albastru pentru că nu puteai ţine dinţii nemişcaţi 10 minute… De trei ori!
– Push the button!
– Uşor de spus. Şi după? O s-o ia de la capăt! Aşteaptă, timpul trece. De ce naiba nu-ţi fuge gândul la ceva frumos. Hai, planifică o tură, fă un traseu ceva, detaliile sunt vitale acum, găseşte detalii, urmează-le! Draci! Au pus muzică în căşti! Mai bine auzeam aparatul urlând. Nici nu se aude bine. Ce mai pretenţii pe capul tău… mai bine ia de tradu versurile. N-o să-ţi ia gândul de la Nemişcarea asta oribilă şi nici de la spasmele muşchilor încordaţi ce se apropie de tremur… Asta chiar n-ai voie, da??! N-o să tremuri!
– Push, push the button!
– Mă tentează, daa! Din 38 s-a făcut 30, iar acum 40. Oi fi greşit cu ceva? Nu ştiu ce e cu tine azi, mereu ai ceva la care să te gândeşti, să te pierzi în scenarii, dar acum, nimic! Aici e bine să vii pregătit! Nu-ţi spune nimeni că e aşa de greu să stai nemişcat. Dacă ştiam, începeam să citesc o carte şi o abandonam la jumătate, iar acum puteam să mă gândesc la ceva… neterminat. Lucrurile neterminate sunt o sursă inepuizabilă de gânduri. Altădată aveai atâtea lucruri neterminate. Căutai cu disperare Timpul să le analizezi. Acum ai timp, o grămadă! Ia-l! Nu eşti în stare, te văd. Vrei doar relaxare, un cuvânt tâmpit de-altfel. Habar n-ai să-l simţi! Ha, au oprit muzica! E de bine! Aparatul ăsta urlă ca naiba, dar măcar n-are un ritm care să mă tenteze să-mi mişc picioarele după el. Ar fi culmea să te apuce dansul!!!
– Push. The. Button!
– Nu, nu te mai apăs acum buton nenorocit. Am rezistat atât de mult deja! Mult înseamnă enorm. Unora le-oi fi de ajutor, buton nenorocit, dar eu te simt ca pe o ispită. Nu e destul că e greu, îmi mai trebuia să ştiu că e o cale ca toate astea să se termine. Şi o să vină şi o să mă întrebe ce s-a întâmplat. Şi o să-i spun că nu mai pot, că vreau o pauză de la toate astea, iar asistenta, draguţă, o să mă convingă să rămân aici şi eu voi rămâne şi te voi blestema pentru momentul de slăbiciune. Dar ţie n-o să-ţi pese, aşa că nu-mi pasă nici mie! Rezist căci până şi mama a rezistat! N-o credeam în stare… se pare că aşa suntem noi oamenii, facem din om un şablon că ne e mai uşor aşa. Nu, omul trebuie definit de fiecare dată. Mai ales cel de lângă noi.
– Push the button!
– Doar atât ştii să spui? Patetic! Totuşi, de ce nu fac pauze, să auzi în căşti „puteţi să vă mişcaţi 10 secunde”. Ar fi frumos. Aşteptarea s-ar fragmenta între aceste 10 secunde de binecuvântare. Oare dacă mi se pune un cârcel acum? Sau dacă un muşchi o să svâcnească necontrolat şi din dorinţa de a-l ţine nemişcat, mă voi mişca cu totul? Trebuie să mă relaxez odată sau măcar să mă gândesc la ceva… De ce n-am nici un gând acum? Mi-e atât de somn, aparatul ăsta e bun să te scoale din morţi, unde mai pui că îl aud şi prin căşti. Pun pariu că pe unii îi turbează! Ce bine că n-au afişat timpul. Prefer să fie dublu timpul de cât să ştiu exact cât mai am, de exemplu, un sfert de oră. Nu, Doamne, nu, nu vreau să cobesc, un sfert de oră e mult. 5 minute e rezonabil…
– Puuush the buttoooon!
– Da, da, hai să-l apăsăm. Într-o altă viaţă! Nu vezi ce bine stau mâinile, nu s-a clintit un deget. Doar corpul simt cum îmi alunecă căci valuri de muşchi încordaţi mă propagă spre vârful picioarelor. Câteva degete îmi ies de sub pătură şi le e tare frig. Parcă doar pe ele le mai simt, acolo la capătul trupului meu, ca pe ornamentele unei prove de pe o corabie ce înaintează spre ocean… Da, aş vrea să fie ocean şi nu mare. Ştiu eu că e frig în larg, nu aşa cum se vede prin filme. Cald e doar la ţărm, apoi şi aerul şi apele sunt reci. Îţi trebuie o pătură să te acoperi, cam ca acum. Şi apoi s-ar face linişte. O linişte nebună dincolo de plecăiturile apei lovite, de scârţâieturile punţii sau catargului… Şi după cum bate vântul, să mă întorc ca să nu mi se acopere chipul de părul ce mi-ar creşte mult mai lung decât cel de acum… atât de lung şi poate, încă negru…
– Cum vă simţiti, e totul bine?
– Da, am amorţit… şi m-a luat somnul…
– Somnul? N-am mai auzit asta de la nici un pacient… Zgomotul e destul de puternic…
– Eh… (într-adevăr, cine ar putea dormi pe un asemenea zgomot?!?)
– Puteţi da drumul butonului acum, şi vă puteţi şi ridica.
M-am ridicat. Mi-am şters discret palma dreaptă, transpirată toată şi încă-n tensiune, de halatul transparent şi verde.
– Push the button…
– Aş fi vrut să mă bucur că nu te-am apăsat. Ca de o victorie. Dar doar am făcut ce trebuia, nimic extraordinar. N-am amânat şi nu m-am minţit. Îţi mulţumesc că ai fost totuşi un buton cumsecade, la îndemână. Cele mai multe nu sunt.