Negru de mierlă

– Trezește-te, a intrat cineva peste noi în casă…
Deschid ochii pe ceas, e șapte, calmul vocii îmi dă răgaz să mormăi.
– Mai repede, e o pasăre în șemineu…
Asta e un motiv bun, chiar e, e șapte, sunt adormită, dar iată-mă în genunchi în fața șemineului.
Tip-tap tip-tap, pași mici pe o tablă, un ecou timid, trebuie să fie întuneric acolo înăuntru, gândesc.
Fââââl-fâl-fâl!
– Da, e sigur o pasăre!
La noi în casă eu am misiunea, una plăcută de-altfel, de a prinde și elibera intrușii fără vină: fluturi, insecte de treabă și mai nou, păsări.

Partea de sus a șemineului e închisă ermetic la mijloc având o trapă metalică… cum se ajunge la ea? mă zbat puțin nelămurită, aha, se deschide întâi grilajul… Înainte să mă reped ca uliul (eliberator), aștept să fie ușa balconului deschisă și restul ușilor închise. Totul pare pregătit, nu gândesc așa mult la ora asta matinală, una și bună vreau totuși: să scot sufletul ăla de-acolo cât mai repede, indiferent de felul păsării ce-l poartă!

Ușițele șemineului sunt închise, deschid grilajul, acționez trapa și pasărea cade într-un fâlfâit zgomotos. O mierlă. O văd prin geamurile prin care altfel se admiră jarul și flăcările, e o tânără mierlă, speriată, vrea dar n-are unde să se ascundă și instinctele mele îi zoresc eliberarea. Deschid una dintre ușițe, abia apoi mă gândesc că trebuia să o prind acolo înăuntru. Ea-mi zboară drept în sus, se izbește de tavan. Încă o dată, încă o izbitură. Sunt stană de piatră, ce naiba am făcut?! mă iau la rost privind cu milă urmele zborului ratat ștampilate cu cenușă și funingine pe albul-var.

Se zbate acum între geam și jaluzele. Bine că nu se mai dă de tavan, respir ușurată! Mă duc la ea, nu mai e timp, nu pare să se liniștească și ușa balconului e mult prea departe. Îmi năpustesc degetele spre ea, o ratez în primul val, o înhaț în al doilea și ea țipă și chirăie încât nu o pot privi pe de-a-ntregul. Îmi prinde un deget în cioc, strânge, degeaba, nu mă doare, n-are putere, e încă tânără gândesc, penajul e proaspăt, mușchii par să fi prins firescul zborului, dă drumul degetului și chirăie din toți rărunchii ei de pasăre captivă ieșită din întunecimea unui horn în lumina casei străbătută de soare.

Alerg spre balcon, deschid mâinile, zvââârrrrr! pentru vreo treizeci de metri se duce drept peste acoperișuri și cotește brusc dispărând pentru totdeauna. Voiam s-o văd mai bine, n-am apucat, chirăia v-am spus și la liniștea lui șapte dimineața probabil aș fi alarmat și prietenii de pe facebook ai vecinilor.

Mierle de tot felul zboară în jur, le place ora asta matinală, una dintre ele mi-a zburat din mâini, oricare poate fi ea. Nu-mi doresc să revină, în mintea ei simplă vreau să nu uite de acoperișul și de hornul casei mele, să știe să-l ocolească cu tot neamul ei! O fi având nevoie să se maturizeze subit de s-a strecurat într-un coș bine închis sau eu oi fi având nevoie de ea, de eliberarea ei, de sensul eliberării ei. Sau nimic din toate astea, uneori nu trebuie să și pricepem, doar să ne lăsăm întâmplați.

Închid ușile, șemineul, sunt trează de-acum, bucuria mi-e simplă și clară în timp ce de pe mâini îmi spăl în clăbucul alb de săpun negrul de mierlă.