Am mintea bulversata, inima bulversata. Amandoua sunt slabe si palide. Se uita la mine si ma intreaba: Incotro?
Ma uit la mine. Zac intinsa pe-o canapea incomoda.
Ma uit la ele. Zac intinse pe covor. Nici macar nu se sprijina una de cealalta.
Nu le raspund la intrebare. Sunt de piatra. Asa cica e ok pe lumea asta. Sa nu mai spui nimic cand orice ai spune nu mai poate schimba nimic.
Ma insulta, ma roaga, ma refuza, imi duc dorul si eu… Nimic.
Deschid gura intr-un tarziu ca dintr-o desteptare si… ele tresar. O mirare de piatra din partea mea, desigur. Deschid gura si… nici o vibratie numita sunet sau jumatate de cuvant nu se propaga. Doar gestul meu de reapropiere a buzelor si de readormire declanseaza revolta.
As putea sa le servesc inc-o reteta de tacere, dar canapeaua asta e incomoda tare si am si uitat de ce fac pe calaul de-atata timp…
Uff… Ridicati-va si haideti sa mergem! Ca ne-a prins toamna!
La un PA asa urat un raspuns atat de frumos…