De când îşi pierduse pisica, Mia nu mai avea linişte. Nimeni nu ştia cum s-a întâmplat, dar pe chipul Miei se putea citi lesne, disperarea. Câteva zile s-a agitat în fel şi chip, a pus afişe, a povestit tuturor, a cerut sfaturi, şi-a plâns de milă până când celor din jur li s-a făcut şi milă şi lehamite. Apoi a plâns de-a binelea până când lacrimile s-au uscat şi au rămas nişte cearcăne grosolane pe care nesomnul le menţine încă umflate. Nici măcar nu a încercat să le acopere cu machiaj. Colegii s-au cam speriat, prietenii şi mai şi. Până la urmă e doar o pisică, spuneau ei, îţi luăm alta! Dar ea, nu! nu voia nicidecum… Alta??!
Au trecut câteva săptămâni de-atunci. Nimeni nu mai ştie ce e cu Mia, dar Mia știe că pisu’ nu mai e. I-a aruncat jucăria cu ciucuri şi a şters toate urmele. Nici măcar n-a mai plâns la vederea lor. A anunţat compania că de-acum acceptă delegaţii pe perioadă nelimitată.
Mai bine că pleacă, o să uite de blestemata de pisică, gândiră ceilalţi.
În sfârșit nu mă mai reţine nimic aici, gândi Mia.
Epilog. Pis, pis, strigă fetița, dar pisica se refugie speriată și mai mult în interiorul tufișurilor.