[exerciţii de Proză Arhiscurtă – din vorbă în vorbele altora]
Copiii unora
Maa-mama şi puştiul ei se urcă în autobuz cu tot tam-tam-ul de rigoare. Se fac remarcaţi şi puişorul primeşte şi loc pe scaun. Dar el nu, stai tu maa-mama, stai n-auzi! Şi… maa-mama stă că o rugam toţi din ochi să stea ca să tacă gura lu’ ăla mic că tare mai era piţigăiat.
Teroarea auditivă nu se opreşte aici, maa-mamă în sus şi tot în sus, iar maa-mama se supune cu cele 100 de kg ale ei.
Vine staţia mea, iupii, scap de drac! dar şi dracul coboară. Un pic de linişte şi apoi PLEOSC!
– Nu mai da maa-mamă!
Mă întorc şi ăla micu se şi înroşise, da’ tot mai voia să bage mâna la roata autobuzului.
Copiii altora
– Gata, m-am săturat! De mâine strâng tot și plec la mama!
– Da’ de să mai aștepți până mâine? Începe din seara asta!
– Cu-atât mai bine! Oricum n-am mare lucru de strâns. Îți poți păstra plasma și combina și mașina, sticla aia colorată şi scumpă de la Veneția, mobila asta oribilă de la Kika și uite și inelul cu diamant și nici haina de blană pe care mi-ai făcut-o cadou n-o vreau. Parfumurile sunt din banii mei, da?!?
– Dragă, dar nu e nevoie să te victimizezi atâta! Ia și tu ceva! Măcar copilul…
Copiii nimănui
– Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia…
Caut un loc, mă aşez. O văd cum se pregăteşte de ritual. E mărunţică, o mână de om. Are o rochie strâmptă sub care a îndesat o bluză şi de sub care ies nişte pantaloni de trening.
– Două la un leu! strigă, pe când scoate dintr-o sacoşă verde, eco, două pachete de şerveţele. Vagonul e scurt, doar trei uşi, doar trei strigări. Nu vrea nimeni.
Se sprijină de uşă şi scoate o carte din sacoşă. Cartea se deschide aproape singură la colţul îndoit al unei file.
Imi place ultima povestioara :). nu stiu parca are talc, are sens, are schelet.