Ma uitam la tigara subtire, la flacara timida a brichetei, la tutunul aprins si la fumul expirat in trepte. Degetele albe nu erau ale mele, caci mainile mi se incrucisau una cu cealalta in pozitia omului-spectator.
Vedeam toate acestea prin sticla incomoda a ochelarilor, sub greutatea crescanda si suparatoare a ramelor si ma gandeam ca intr-o clipa am renuntat la un viciu – fumatul si la o drama – obscurul.
Nu le faceam bine pe niciuna, nici viciul, nici drama, dar eliberarea de ele e perfecta.
Ma uit la scaunele goale, la neoanele care ard, la foile imprastiate in asteptarea unui scris fugar, la planul de evacuare al cladirii.
Aud serverele vuind, un ritm rasunand vag din niste casti uitate, pasi grabiti pe culoar.
Afara e toamna, e noapte deja, macaralele nu se mai vad, dar stiu ca sunt acolo, ca se inalta singure, ca exista un cer ce ne-acopera pe toti si care-mi va spune curand: Buna dimineata, Soare 🙂
Ferestrele sunt mari si negre.
Ma ridic. Sertarele se inchid unul cate unul. Apoi usile.