Care-i mai ușoară, un semi-Transfăgărășan sau o urcare în Poiană?

Și-am ajuns la Lacul Bâlea. Noroc că se văd siluetele ca să putem intui cam pe unde sunt malurile.

După ultimele ieșiri pe două roți, am ajuns la o concluzie: chiar și cu MTB-ul pe asfalt, eu sunt tot „om de munte”. Poate doar o posibilă cursieră să mă conecteze cu jumătatea mea sportivă, competitivă. Îmi place tot mai mult să merg pe bicicletă, indiferentă că e la deal sau la vale, însă urcările au o mare recompensă: văd împrejurimile. Cu cât e mai grea și mai lungă „cățărarea”, cu atât observ și absorb mai mult peisaj. Cu mașina trec prea repede, pe jos ar fi imposibil, pe bicicletă pare ideal. Iar muntele, chiar și cu șosele, cu trafic și gunoaie în șanțuri, rămâne munte, îl simți sub tine, în jurul tău, uneori deasupra ta. Pedalezi din greu pe coastele sau pe spinarea uriașului, cadența și suflul devin mantrele ce treptat te adâncesc în transă: dincolo de reperul liniei albe, muntele îți invadează toate simțurile și nu ai niciun motiv să bagi capul în pământ și să crești viteza, ci doar să zâmbești. Cu buzele lipite, se știe, până și eu am aflat că la sportul ăsta te întâlnești cam des cu insectele.

8 septembrie 2020, Făgăraș, Bâlea Cascadă – Bâlea Lac – Bâlea Cascadă: 26km, 841m+, 2h fără pauze
10 septembrie 2020, Postăvaru, Răcădău – Poiana Brașov – Răcădău: 32km, 630m+, 1h45min

Transfăgărășan – de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac

Anul covid-ului a sporit urcatul meu în șa, iar trasele au variat de la poteci, la forestiere și evident, pe asfalt. Între noi fie vorba, nu consider că am un MTB și fac MTB, ci că am o bicicletă și merg cu ea peste tot pe unde reușesc cu anti-talentul meu să o fac.

Să ajung pe Transfăgărășan a fost o dorință a verii, născută din două motive: frumusețea traseului și faptul că pot. Cum am aflat că pot? Am dat o primă urcare în Poiană și am văzut că mai am energie. Dar mai important, am coborât din Poiană fără să mă apuce crampele musculare la picioare sau să mă aștepte prea mult Andrei. Mda, se pare că lipsa de experiență și frica de pe coborâri mă fac să am o problemă acolo unde majoritatea ar chiui…

În prima săptămână de concediu a verii s-au pus ploile și planul s-a amânat. Mi-a părut rău și am realizat că eu chiar îmi doresc să urc la Lacul Bâlea pedalând. În a doua săptămână de concediu, cea în curs, ziua cea mare s-a întâmplat să fie marți. Luni am avut o vreme fără cusur în Făgăraș și am făcut o drumeție tare frumoasă cu prietena mea, dar marți… prognoza s-a păstrat cu șanse crescute de ploaie și ceață.

Încă de pe drum, pe când tot consultam camera web de la Bâlea și imaginea era o paletă de griuri, fără pomeneală de lac sau creste, eram hotărâți să-i dăm înainte. Desigur, nu ne doream să ne prindă ploaia, astfel că am decis să începem mai de sus traseul, nu din Cârțișoara, nu de la ultimele case de pe vale. E drept că pornind de la Bâlea Cascadă am tăiat „din palmares” niște urcări țepene, însă speranța că am avea o șansă să ajungem în golul alpin până să se prăvale cerul a fost mai puternică.

Eu când urc, urc haotic, în sprinturi. Aș face mult mai multe opriri decât cei cu care sunt, că deh, e păcat de peisajul rămas nepozat. Astea sunt prilejuri pentru Andrei să mă dădăcească. Îi dau dreptate, dar îmi lipsește atitudinea de profesionist care vrea să evolueze și pune pe primul plan tehnica (sunt o plimbăreață, nu o ciclistă la fel cum sunt un blogger/o povestitoare și nu o scriitoare). Încerc totuși să îl ascult pentru că am venit împreună și vreau să ne simțim bine împreună.

Avansăm prin pădure, dăm de doi urși urși într-un refugiu al drumului (eu o tai mai repede înainte ocolind mașinile oprite) și intrăm tot mai mult în lumea ceții. Privind în jos spre cascadă, în hăul ce se cască, vârfurile molizilor ies cumva deasupra norilor agitați și priveliștea e impresionantă. Știu și eu că nu e timp de privit pe cât ar merita momentul; după atâția ani de mers pe munte am învățat să accept mai ușor trecerea mea efemeră prin existența neclintită a munților.

Ieșim în golul alpin și peisajul se vede tot mai puțin, mai o muchie, mai un versant, astfel că atenția se îndreaptă spre detaliile de la marginea drumului. Și nu sunt de lepădat dacă reușești să ignori deșeurile lăsate de oameni. Chiar și așa, când treci prin dreptul pâraielor cu micile lor cascade, când vezi florile aninând de stâncile cândva rănite pentru a face drumul, dar care între timp ne-au uitat, când aerul muntelui te învăluie rece și curat, mintea elimină treptat antropicul. Văzul și auzul se ocupă în continuare de marginile șoselei și de mașinile care trec, însă transa gâfâitului și a peisajului duc la o interiorizare armonioasă a momentului. Prin astfel de locuri, urcările ar putea dura oricât.

„Mai avem cinci kilometri, ai văzut borna?” îmi zice Andrei. „Care bornă?” răspund uimită că am ratat-o. Borna era undeva mai în față, distanța era scrisă și cu vopsea pe asfalt, iar eu am gândit: „doar cinci? sunt fresh!”. De la ieșirea din pădure parcă oricum nu au mai fost urcări abrupte, iar serpentinele mi-au plăcut mai mult ca la coborâre.

Andrei îmi sugerează să schimb pe foaia mijlocie, e ineficientă combinația mea pe foaia mică cu pinioanele pe care le tot schimb în căutarea ritmului perfect pe care nu-l găsesc, se pune înainte-mi și îl urmez mecanic, încercând să îmi mișc picioarele ca un metronom, chestie care cumva îmi place. Mai mult timp de privit! Sau nu prea… căci ceața ce până atunci ne învăluise sporadic, se lasă grea peste munte. Aproape că o simt pe ten, pe buze.

Ultimii kilometri sunt o trecere aspațială prin aerul alb, luminile mașinilor apar și dispar în câțiva metri, dar apropierea mea de munte devine intimă. Nu văd mai nimic, dar nu mă simt oarbă. Nici nu mai contează cum arată urcarea finală, îndesirea mașinilor parcate și grija la obstacole primează, astfel că trecerea de la vis la realitate se face instant și necesar.

Ne oprim la lac să facem o poză cu „nimicul” alb, plec spre o tarabă cu kurtos văzută mai devreme, dar care dispare și ea într-un val dens de ceață, iar în timp ce mă întorc cu prânzul nostru cald, deasupra se zăresc Șaua Caprei și crestele ca niște uriași luați de mână. „Andrei, uite sus!”. Și în timp ce ne uităm împreună, muntele se eliberează ca prin magie de nori și în câteva minute locul e însorit și se vede cu totul dimprejur. Mulți strâmbă din nas a necrezare când le spui că pe munte vremea se poate schimba foarte rapid și că trebuie să aibă echipament specific, însă chiar și pe mine m-a uimit rapiditatea cu care s-au întâmplat lucrurile.

Ne-am mutat cu bicicletele la locul de belvedere și Transfăgărășanul se vedea clar până jos, pe unde urcasem prin nori acum mai rămăsese doar amintirea noastră. Aș mai fi stat, dar transpirația acumulată pe urcare se făcea de-acum simțită, răcindu-se. Aia e, trebuie să-i dăm la vale. Îmi pun geaca, bandana la gât, mănușile cu degete. Un minut mai târziu, cu urechile sloi, aveam să opresc ca să le acopăr cu bandana. Eh, uite și de-asta nu-mi plac mie coborârile pe bicicletă!

Facem opriri dese, alternative, ca să ne pozăm reciproc. Eu nu prea las viteza să se adune, serpentinele nu sunt specialitatea mea, plus că mai sunt și mașini. Nu e foarte aglomerat totuși, nu mă plâng, iar înafară de claxoane de încurajare, nu am dat peste șoferi grăbiți sau care să nu ne acorde spațiul de siguranță.

Îmi place cum se simte vântul, îmi plac mult unele porțiuni de pe coborâre și apăs frânele parcă tot mai puțin stresată. Simt mușchii cum se bucură că nu mai sunt așa încordată! Trecem pe lângă locul cu urșii, acum gol, și intrăm în pădure. Bâlea Cascadă îmi iese parcă nedorit în cale, îmi e cam ciudă că s-a terminat. Asta a fost tot?!?

În minte-mi rotițele se învârtesc de mulțumire și realizez cât de încrezătoare sunt față de acum câteva luni. Nu știu cum se simt oamenii pe cursiere, cum e satisfacția unui timp bun sau a unei distanțe înzecit parcursă, dar eu cu Julieta începem să arătăm a echipă – până și vânătăile s-au rărit, iar căratul pe scări nu mai e un supliciu. Nu cred că aș putea face mai multe cu o bicicletă mai bună, echipamentul nu suplinește tehnica sau curajul, dar poate motiva la mai mult. Cu o cursieră i-aș putea însoți pe Andrei și pe prietenii mei, iar anii 40+ ar putea debuta… altfel. Vedem.

1. Cum arăta Făgărașul dinspre Cârțișoara. 2. Pornim cu speranță că prindem o fereastră de vreme bună. 3. Nu ne place întâlnirea cu urșii, eu trec repede, Andrei face o poză de la distanță. 4. Indiferent de vreme sau urși, entuziasmul și optimismul meu sunt maxime.

Când ești cu bicicleta poți opri cam oriunde pe marginea drumului ca să te bucuri de priveliște (acolo jos era cascada, doar o auzeam).

Eu și el. Și stadiile ceții. Pe ultimul, albul lăptos și apăsător, nu l-am mai pozat că era deja riscant să oprim.

Când te pozezi prin ceață până iese soarele.

De pe coborâre.

Dacă în spatele nostru, norii reacopereau Căldarea Bâlea, spre nord vremea părea cu totul alta. Sunt și eu în poză, pixelul albastru 😀

Primul meu duatlon: cu bicicleta în Poiană și o alergare pe Tâmpa

Joi m-am trezit de voie.. la ora zece – uau! Fără copil și bărbat acasă am revenit instant la firea-mi somnoroasă pusă pe pauză de vreo patru ani încoace. N-am uitat că se poate dormi și cu soarele-n ochi 😀

La cafeaua băută în liniște deplină, îmi vine ideea: ce-ar fi să încerc un duatlon – o Poiană și o urcare pe Tâmpa? Pentru că ar putea să intervină oboseala, las alergarea la urmă, pentru pedalat pe șosea e nevoie de simțuri cât mai proaspete. Îmi plănuiesc să fac trecerea cât mai repede de la un echipament la altul, chestie care nu a prea ieșit că deh, bicicleta trebuia cărată sus la etajul trei, însă cert e că nu am apucat să mă „răcesc” între cele două sporturi.

Am plecat foarte motivată. Voiam să văd dacă stilul meu, în sprinturi, mă împiedică să urc fără oprire până în Poiană. Eu am încercat totuși să uniformizez cadența, încă cum mă luam cu peisajul, cum deveneam hamster. Chiar dacă e un drum foarte circulat, când pedalezi se face cumva liniște. Când pedalezi ești singur, ești rebel, ești liber. Mi-am văzut de trasa mea cât mai pe marginea drumului și am căutat să-mi îmblânzesc pinioanele. Foaia mijlocie de-acum, într-o zi sper să urc integral pe aia mare – nu știu de ce, probabil e o ambiție de amator.

Când am văzut borna cu șase kilometri, am avut o satisfacție care m-a motivat și mai tare: ia uite ce puțin mai ai! Ce mi se părea mie avânt, probabil era o iluzie, e ca la alergarea fără ceas când crezi că ai un pace grozav și la final afli că te mișcai în reluare. Am tratat experiența ultimei urcări, cea din Poiana Mică, ca pe un exercițiu de răbdare și motivare, de accesare a ultimelor resurse, iar când am ajuns la intersecția cu drumul de Râșnov, pentru că nu era nimeni acolo să mă vadă, am ridicat victorios brațul 😀

Coborârea a mers destul de bine, iar profitând de foarte puținele mașini am tot încercat să abordez mai cu încredere serpentinele, însă cam fără succes. Ca să merg cât mai pe margine a trebuit să frânez zdravăn, noroc că nu chiar din toți mușchii, astfel că la final doar degetele erau puțin amorțite.

Despre alergare, n-am ce să povestesc prea mult. 11 km cu o urcare pe Serpentine și o coborâre spre Iepure. Pe la podețul spre Treptele lui Gabony am dat de urs, trosnea ceva tare pe versant – ca un om care adună vreascuri, am prins ceva cu coada ochiului dar n-am vrut să insist cu privirea și am grăbit pasul ca abia să mă feresc în ultima clipă de două balegi negre și proaspete, de nici muștele nu prinseseră de veste că sunt acolo. Am avut o secundă de nelămurire dacă să mă întorc sau să continui și am continuat. Însă cu ceva schimbări la nivelul tihnei și cu urechile ciulite.

A fost interesat să observ cum se simte o alergare după pedalat, că oboseala e cumva în alți mușchi și că motivarea nu se pierde. Inițial voiam să alerg un semimaraton, chiar dacă mai moderat ca intensitate, însă foamea și ceva răsuceală pe la burtă au sunat a „cui prodest?” (cui folosește?) și m-am retras spre casă. Dar ce toropeală m-a luat după, asta e altă poveste :D, mai puțin interesantă ca cea legată de cuvântul duatlon care începe să-și facă loc în mintea mea destul de rezistentă la schimbare…

Revin la titlu: care urcare e mai ușoară?

E o întrebare de amator, știu, dar la asta mi-a tot stat mie gândul. Am comparat pentru că e oarecum firesc să o faci când ești la început. Apoi te rodezi și nu mai bagi în seama toate cele… devin banalități. Iar eu cumva n-am vrut să se piardă ce-mi trece prin cap acum, stadiul ăsta naiv în care simt că mă aflu, dar care are totuși un entuziasm pur ce cu siguranță va evolua, așa cum s-a întâmplat la drumeție sau alergare. Cunoașterea și experiența au un preț, nu doar multiple avantaje.

Pentru că peisajele din Făgăraș n-au cum să mă lase indiferentă, pentru că mi-am dorit mult să fiu acolo, să trăiesc experiența, pentru că este un munte impunător și spectaculos chiar și pe ceață, mi s-a părut mult mai ușor totul, în ciuda faptului că nu-mi fac viața ușoară, nu schimb la timp în rapoartele potrivite, de exemplu.

Cu siguranță îmi voi schimba percepția când voi urca din Cârțișoara sau când voi avea pretenția la un timp mai bun, dar și atunci satisfacția va fi pe măsura efortului. Între timp, urcările în Poiană vor fi ca un antrenament și ca o terapie, căci nimic nu maturizează și strunește omul impulsiv ca o urcare cinstită, iar Postăvaru, așa cum e el, are multe provocări la capitolul pe două roți.

Pe principiul: psihicul bate oricând fizicul, o minte fericită duce-n spate chiar și picioare leșinate, dacă aș găsi mai mult curaj și mai mult interes pentru partea tehnică, m-aș da mai mult și poate nu aș mai avea timp de scris pe blog despre niște ture, de-altfel, banale. Da’ acum am scris și nu mă îndur să șterg 😀

2 Comentarii

  • Superb, numai aveti grija cu masinile pe transfagarasan. Mai e si ceata, o singura banda pe care abia are loc o masina, nu e prea sigur cu bicicleta pe acolo. Superbe pozele cu ceata. Bravo!

    • Nefiind weekend, nu era aglomerat, iar lumea nu era stresată, șoferii circulau în ritm de plimbare indiferent de sens. Iar când s-a pus ceața, toată lumea era ca melcu, inclusiv noi. Chiar m-am simțit în siguranță, surprinzător 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.