Pinguinii biciclişti de Florii pe ruta Călăraşi – Srebarna

Pinguini cu mic, cu mare
Au făcut de-o trupă mare
Şi-au încălecat pe-o şa
Ca să treacă Dunărea.
De la Călăraşi cu bacul
La vecinul nost’, bulgarul,
Şi de-acolo mai departe
La Srebarna printre sate.
Povestea-i de-acum o proză
La trei rânduri câte-o poză;
Cine-o ştie, să trăiască
Cine nu, să o citească.

(photo by Cristi)

Data: 7-8 aprilie 2012
Destinaţia: Srebarna, sat bulgăresc şi rezervaţie naturală la sud de Dunăre

Trupa: pinguinii biciclişti (că de-aia ţineam morţiş să merg!) din care puţini au lipsit şi care ar trebui să ştie că le-am simţit lipsa…
Enumeraţi pe judeţe avem:
– Brăila cu Cerasela şi Gabi
– Călăraşi cu Vio şi Octavian (mulţumiri pentru iniţiativă, organizare şi calcule)
– Prahova (pe buletine de Argeş) cu Silvana, Martinezu şi micuţul George-Valentin (mulţumiri pentru safe-car)
– Bucureşti cu Muha, Dana, Căpitanu’, Em’, Claudia (povestitoru’ de azi), Andrei, Vintilă, fratele lui Vintilă (Adi), cumnatu’ fratelui lui Vintilă (Cătălin)

Costuri:
cazarea + masa (cină + mic-dejun) = 100 lei
transportul cu bacul / om + biclă = 10 lei / 1 călătorie

Traseul: aproximativ reeditat după cel din luna mai anul trecut despre care au povestit atunci Kya şi Andrei.

Harta (de la Em’)

Mai multe poze în albumul dedicat.

Povestea?

Păi a început de-acum o lună cu Vio şi Octavian propunând tura şi cu lungi mesaje pe grupul intern de discuţii preţ de peste 80 de mailuri în care s-a concretizat cine, cum, ce mâncăm, unde dormim. În week-end-ul cu pricina prognoza ne-a făgăduit vreme capricioasă cu ploaie, vânt şi uneori soare, dar asta nu ne-a întors din plan.

Pentru tura asta am intrat în „pregătiri” ciclistice încă de acum o lună, timp în care am reuşit să ies de două ori pe două roţi: în parc şi la Argeş. Am avut oarece îndoieli la plecare, asta şi pentru că ştiam ce vălurit e relieful la bulgari, cu urcări şi mai ales, coborâri…

Pe două roţi am pornit din Călăraşi într-o zi de sâmbătă cu soare, dar cu ceva vânt care s-a arătat şi mai vârtos de îndată ce am părăsit oraşul. Era prima oară când experimentam pedalatul astfel şi am băgat de seamă că până şi la vale poţi munci din greu dacă-ţi bate vântul din faţă.

pregătiri în faţa blocului

iniţial poza a avut ca scop pozarea rucsacului, dar prea par pusă pe treabă 😀

la drum cu vântul din faţă (photo by Em’)

Nu ştiu ce trăiri au avut ceilalţi, dar în primii zece kilometru ai turei cât am făcut din Călăraşi până la bac, am simţit cum mă încearcă crampele musculare în zona gambelor şi a tălpilor, cum urcarea podului stoarce toată energia din mine şi cum lupta cu vântul mă împinge în şa, iar şaua reacţionează dându-mi primele semne de „auci, cineva o să te doară!”

aşteptând bacul

În aşteptarea bacului şi pe bac mi-am mai revenit, iar pauza de hidratare de pe malul drept al Dunării a fost numai bună pentru relaxarea muşchilor şi a stării de spirit (în cazul meu n-a ajutat berea căci n-aveam chef de bere ci tot felul de mici retuşuri cu iz de coafor – când bate vântul nimic nu-i mai drăcesc ca firele de păr care scapă nesupravegheate din coadă).

pe bac, cu mic cu mare

şi iată şi mic 🙂

bacul nostru a speriat raţele

De la bac până la vamă mai sunt câteva sute de metri, la vamă am trecut cu bine graţie grijii lui Vintilă care ne-a tot cricit în câteva rânduri „Sa nu uitati buletinele sau pasapoartele acasa. Eventual sa fie si valabile„.

Din vamă am aterizat direct în orăşelul Silistra pe care l-am traversat prin centru şi unde după ce ne-am asigurat că şi Martinezii cu maşina ne vor călca pe urme, ne-am înşirat onorabil pe şosea.

În timpul ăsta mă cam obişnuisem cu vântul şi cu pedalatul din greu mai ales că nu reuşeam nici să-mi dau seama pe care foaie şi pinion mi-e mai bine. Cert e că la deal îmi era mai uşor decât pe plat sau la vale unde toată lumea părea că se mişcă mai bine şi fără să pedaleze prea des. În ajutorul neştiinţei legate de schimbat mai era şi faptul că schimbătoarele mele spre valori inferioare se lăsau greu convinse de intenţie şi trebuia să le apăs până la limita suportabilităţii pentru degete. Astfel că am ales să fie vai de picioare…

de prin sate adunate (photo by Em’)

flori peste tot, aproape la fiecare casă (din grija oamenilor, evident) (photo by Em’)

După Silistra a urmat Aidemir, un sat foarte frumos, unde casele îngrijite şi grădinile lucrate până la ultimul centimetru, plus mulţimea de flori ce le decorau, m-au convins că nouă românilor ne lipseşte acest tip de hărnicie şi de dragoste şi preţuire a pământului.  Ca aspect general al Bulgariei de nord, curăţenia şi pământul muncit n-au cum să nu-ţi sară în ochi mai ales că doar Dunărea ne desparte… Stau şi mă întreb cum de suntem „înaintea lor” prin sondaje căci venind vorba de zona rurală cel puţin, ne dau clasă la hărnicie, curăţenie, mâncare, tradiţii (mai spre sfârşitul jurnalului o să vă lămuriţi).

Aici am făcut o nouă pauză de bere, ieftină şi bună şi ne-am dumirit că nenele ciclist trecut de 60 cu care ne-am intersectat după Silistra s-a lipit zdravăn de grupul nostru. Imediat după plecarea de la bar a urmat o rampă serioasă pe care am urcat-o în şa cu ceva eforturi mai ales în prima parte până mi-am găsit ritmul potrivit. Sus eram cam sfârşită, dar mândră de mine că reuşisem.

După rampă – pantă şi am descoperit că la vale îmi e cam teamă de viteză, dar parcă mai mult de reacţiile mele neprevăzute, îmi tot imaginam că mă sperie ceva şi pun frână, frâna nu ţine, sau ţine prea tare şi zbor peste biclă. Aşa fricoasă am stat cuminte în şa controlând viteza şi încercând pe cât posibil să nu mă las furată de peisaj – destul de greu căci şoseaua e mărginită de pădure, pădurea era frumoasă aşa plină de flori şi păsărele…

la vale! Cerasela, eu şi o parte din trupă (photo by Em’)

Am făcut o pauză în dreptul rezervaţiei de unde se putea observa o parte din lac şi satul Srebarna. De-aici am preferat şoselei un drum de pământ ce însoţea malul lacului şi pe unde am simţit că mă cam lasă puterile. Deja fundul, degetele şi picioarele aveau chef de pauză mai ales că oboseala adunată de peste săptămână se simţea serios.

Cine zice că la serviciu se odihneşte fizic stând pe scaun înseamnă că nu munceşte tot timpul ăla. Oboseala psihică se resimte şi-n picioare ca să zic aşa, iar organismul contorizează toate eforturile. Aşa că mi-am propus ca după ce ajungem la pensiune să-mi iau aparatul foto şi să mă instalez pe malul lacului la poze, odihnă, soare şi iarbă verde.

A urmat episodul „pe imaş un cal nărăvaş” ce l-a alergat un pic pe Octavian şi pe care l-a calmat Căpitanu’ de-am putut trece şi noi uşurel şi descălecaţi pe lângă.

Rezervaţia naturală de pelicani creţi, Srebarna

spre satul Srebarna, dar nu pe strada din faţă, ci pe uliţa din dos – un cal ne ţine calea

Căpitanu’ îl struneşte

înfruntarea

pe malul rezervaţiei

pe uliţa din dos (photo by Octavian & Vio)

Ajunşi la pensiunea, am descoperit un fel de rai al pisicilor. Am făcut o mică pauză de masă pe care trebuia să o asortăm cu o hidratare la o cârciumă din sat pe care oamenii o ştiau de rândul trecut.

pisicile turbează când umblăm la mâncare

noi la bere, caii la poartă

După bere, am pornit spre rezervaţie. Aveam ceva regrete că nu-mi urmasem planul iniţial de leneveală la malul apei…

Dacă până acum satele Bulgariei mă convinseseră că oamenii sunt harnici, rezervaţia m-a convins că oamenilor de aici le şi pasă de mediul înconjurător. Potecile sunt frumos amenajate cu lemn şi piatră, din loc în loc sunt foişoare şi observatoare de păsări de unde poţi observa în voie lacul sau adăposti de ploaie, băncuţe de lemn, scări cu balustrade, coşuri de gunoi, toalete, totul curat şi fără pet-uri. Şi să ştiţi că şi la ei în magazine se vând sucurile la sticle de plastic.

una dintre pozele de grup din observatorul de păsări (photo by Cristi)

punctele albe de departe sunt pelicani

pândesc o lebădă printre stuf

floricele că doar e primăvară (varianta galbenă de Ceapa Ciorii sau Băluşcă sau Scânteiuţă)

pe poteci

Pentru bicicletă drumurile forestiere de pietriş şi potecile amenajat sunt cam neprimitoare. M-am ţinut o vreme după gaşcă după care am clacat la mijlocul unei pante unde munceam din greu la pedale, genunchiul stâng mă durea destul de tare şi degetul nu reuşea deloc să schimbe foaia… Mi-a explicat Andrei după că n-aveam nici o şansă să o schimb. Oricum, degetul mare de la mâna stângă mă durea atât de tare de parcă toată oboseala corpului se scurgea prin el.

Aşa că am trântit bicla de pământ şi… m-am întors. Cum pe pantă la vale nu prea am tupeu să mă urc şi nici frânele nu mi s-au părut că ţin, am mers mai mult pe lângă ea decât pe ea, cumva supărată mai mult pe mine decât pe biclă că nu mi-am ascultat instinctul de a pune capăt zilei în mod onorabil…

toată lumea a fost la plimbare,

la pensiune ne aşteptau pisicile

Odată ajunsă la pensiune m-am pus direct la somn până la ora cinei când m-a trezit Andrei. Cina a fost cu specific bulgăresc, salată înainte (salată verde, ceapă şi ridichii tăiate mărunţel), apoi un fel de tocăniţă de porc cu ceapă, morcov şi ciuperci, iar la desert plăcintă de mere. Cert e că m-am săturat repede şi m-a retras la somn fără să iau parte la seara pinguinească ce s-a lungit, din auzite, până pe la două noaptea.

Dimineaţa am descoperit o vreme mohorâtă afară şi un miros ademenitor de mic-dejun înăuntru. Aici am remarcat pe lângă sandvişurile făcute la cuptor, nectarul de casă din piersici sau caise, foarte bun, potrivit de dulce şi consistent deopotrivă. Vio a făcut minuţios calculele ca să închidem şi casa înainte de a pleca la drum.

În primii picuri de ploaie ne-am luat la revedere de la gazda noastră şi am pornit la drum însoţiti de data această de trei cicloturişti veterani care (re)veniseră la poarta gazdei noastre. Cu adevărat n-am înţeles scopul acestei însoţiri, eu personal cred că oamenii se plictiseau destul de tare.

Fără vânt şi cu o ploaie subţirică, pedalatul a mers mult mai bine. Înainte să ieşim din sat, fiind Duminica Floriilor, fetele ieşiseră la colindat şi nu oricum, ci îmbrăcate în portul tradiţional. Fotografiile sunt mai mult decât grăitoare, iar părerea mea personală e că am pierdut multe ca naţie pierzându-ne tradiţiile. Nu ştiu câte fete din satul meu s-ar îmbrăca în costum popular, dar să mai şi plece la colindat (ce-ar spune lumea de pe facebook de asta??!)…

pinguinii biciclişti

hora fetelor din poartă în poartă

şi fetele pornesc spre o altă casă

un filmuleţ de la Em’

Revenind la biciclit am descoperit că foaia mare e prietena mea şi ca să nu-mi mai torturez degetul am rămas fidelă ei fie că urcam sau coboram. În felul ăsta, simţeam că trag de picioare, dar trăgeam cu folos şi chiar prindeam viteză la deal. La cea mai lungă ciclo-căţărare (un kilometru pe puţin) musafirii noştri veterani au mers în faţă şi au stabilit un ritm destul de moderat pentru sângele nostru tânăr. Ca şi cum ne-am fi împăcat cu propriul zen, după cum discutam cu Muha din mers, am stat multă vreme cuminţi în coloană. Spre final, unii dintre noi au rupt ritmul şi-au evadat căci totuşi, vârful pantei era aproape.

cei doi cei mai din dreapta sunt „musafirii”

iei! cine poate să se asigure? (photo by Em’)

Cum ploicica se ţinea de noi, iar şoferii din trupă aveau interdicţie la bere, pauzele au fost scurte şi cu hidratare nealcoolică din traistă aşa că am ajuns foarte repede la Silistra unde am făcut un mic ocol prin parc.

în parcul din Silistra, cu bicla, Andrei, Octavian şi pelicanii de fier

patru pelicani se legănau şi-a mai venit un pelican

şi-aici am reuşit să ne-adunăm cu toţii într-o poză (photo by Cristi)

alte floricele (varianta albă de Ceapa Ciorii sau Băluşcă)

(varianta albastră de Ceapa Ciorii – Muscari)

La vamă, fie că ne-au văzut ditamai gaşca, fie că se plictiseau vameşii, controlul a fost ceva mai lung, dar am trecut cu toţii. Aşteptând bacul a venit şi frontul cu o ploaie ceva mai zdravănă care ne-a prins la adăpost şi astfel am băgat de seamă că şi de data asta avem un norocos în ale vremii printre noi.

iar pe bac,

cum am trecut Dunărea s-a pornit vântul

lacustră

de pe pod

Cei zece kilometri până la Călăraşi au mers strună, am urcat podul mult mai uşor decât mă aşteptam şi astfel am făcut tot drumul de la Srebarna numai pe foaia mare încercând să păstrez un ritm constant din pinioane. M-am convins încă o dată că unde nu-i cap e vai de picioare, iar treaba asta cu biciclitul merge până la un punct unde fizicul are limitele lui şi tehnica compensează (sau te omoară 😀 ).

Vremea a ţinut cât să ne băgăm bicicletele în maşini sau pe maşini căci o dată cu primii stropi de ploaie am luat drumul Bucureştilor.

lăsăm în urmă nori gri de furtună şi ne însoţim cu un vânt nebun ce ne suflă de pe autostradă

Ce mă doare după?

Genunchiul nu, şezutul culmea, nu, degetele de la mâini în schimb, sunt ca bătute cu ciocanul de de-abia mi-am închis naturii la cămaşă şi până şi la tastare simt o mică jenă. Sigur că vor trece toate acestea şi mai sper să ajung cu bicicleta la un service căci se vrea cel puţin, unsă. Oricum, o fi ea mică, grea şi îndărătnică la butoane, dar îmi seamănă destul de mult ca să ştiu că ne vom lupta mult una cu cealaltă şi de-acum încolo.

Impresiilor celorlalţi pinguini pot fi din cele mai diverse aşa că n-ar strica să aflăm şi părerea lor.