Pentru că nu mai ieșisem de mult cu bicicleta (alături de Andrei), pentru că zilele frumoase de toamnă sunt numărate, dar și pentru că locuim aproape de una dintre rutele cicliste renumite ale Quebec-ului, am pus la cale o duminică pe două roți și niște kilometri, nu puțini, ce aveau să ne adauge noi impresii despre Canada. Am avut și un mare of, acela de a fi nu prezentă la protestul pentru Roșia Montană…
Petit Train du Nord este de fapt un parc natural neobișnuit ca formă, fiind lung de 230km și lat de câțiva metri, ce urmează traseul unei vechi căi ferate ce făcea legătura între Montreal și un orășel din nord Mont-Laurier. La 1876 când s-a pus trenul pe șine era mare nevoie de legături nord-sud, dar o sută de ani mai târziu autostrăzile au cam scos trenul la pensie. Cum era păcat de infrastructura existentă plus că zona muntoasă a Laurentinilor e și una cu aport turistic ridicat, s-a transformat calea ferată în pistă de bicicletă (în 1996, Route Verte 2) și s-a adăugat încă o ”atracție” necesară în peisajul canadian…
Căutând ceva informații am aflat că de luni, 14 octombrie, imediat după tura noastră, s-a închis parcul pe motiv că se lasă cu îngheț de-acum încolo și nu se mai poate asigura securitatea turiștilor. În cazul ăsta chiar mă bucur că am reușit să vedem și partea sudică a rutei, că de cea nordică am avut parte (chiar de n-am scris încă despre ea) și astfel impresia generală s-a cam format: un loc bun de plimbărică și de făcut sport, dar nu ceva care să te facă să revii cu înfocare. Na! Că am zis și concluzia și iarăși nu ridic Canada în slăvi, dar o felicit pentru ideea avută de a refolosi ceva vechi.
Tura noastră de 108km pe care ne-am străduit să o facem circuit și să ne ”bucurăm” astfel și de șoselele din Quebec:
Route 2,357,599 – powered by www.bikemap.net
Parcul linear Petit Train du Nord începe de la vechea gară din Saint-Jérôme și de-acolo am debutat și noi, lăsând mașina într-o mare parcare a cărei singură menire este deservirea bicicliștilor. Judecând doar după aspectul ăsta cred că vara e o adevărată nebunie pe pistă… Apoi, fiecare veche gară de pe parcurs este transformată în punct de informații turistice sau suport pentru bicicliști (toaletă, magazin), nu întâmplător deservind și orășele cu profil turistic (iarna se face și ceva schi pe acolo).
vechea gară de la kilometrul zero, Saint-Jerome
mai explicit de așa nici că se putea
Ziua, deși în prognoza online arăta bine, la fața locului era destul de posomorâtă și chiar friguroasă, abia după primii zece kilometri simțind că mă încălzesc puțin. În porțiunea aceasta pista e de pământ/piatră însă destul de bine tasată cât să pedalezi lejer cu o bicicletă hibridă ca ale noastre sau cursiere.
Am și deslușit complet misterul Parcului Liniar în sensul că am înțeles de ce îi spune așa: e lung și prea puțin îngust, e cam linie dreaptă între Saint-Jerome și Mont-Laurier, pentru că a fost o cale ferată nu are pante și nici rampe semnificative, dar nici curbe din scurt. Cu toate astea în 20km am urcat continuu vreo 50m diferență de nivel, foarte puțin totuși, dar suficient cât să simți că îți apasă cineva frâna și nu era doar de la pământ.
am întâlnit multe lacuri, dar ăsta era cel mai liniștit și mai fără case de jur-împrejur
Ca loc de făcut mișcare, pista e excelentă, ca peisaj e în limite medii, iar ca noutăți despre Canada nu excelează decât la capitolul… uniformitate. Cele mai multe lacuri abundă de case pe mal, una lângă alta de n-ai loc să ajungi la apă, fiecare casă are ponton și acolo e evident, o barcă, bărcuță, o ceva. În ziua asta frumoasă de toamnă și de duminică n-am numărat însă mai mult de două-trei prezențe pe apă. Nici pe verandele însorite și luxoase nu era prea multă lume. Nici în grădinile exemplar aranjate nu se mișca altceva decât vreo frunză în cădere. Pentru cei ce trăiesc visul canadian (casă la margine de lac și barcă) mi se pare cam pustiu, prea are alură de ”să facem, să dregem, o fi timp altădată să ne și bucurăm de ce avem…”
La Sainte-Agathe-des-Monts am părăsit Petit Train du Nord pentru a face o buclă necesară întoarcerii prin altă parte. Drumurile destul de circulate și destul de proaste (cu bicicleta simți și vezi altfel lucrurile) nu mi-au prea priit mai ales că erau făcute pentru mașini și nu pentru tren: un sus-jos continuu care de la prima pantă mai serioasă mi-au pus un genunchi pe tușă.
M-am chinuit un pic pe porțiunea asta cu genunchiul care nu voia să pedaleze la deal, nici poze n-am prea mai făcut și nici subiectele foto nu se îngrămădeau.
În Saint-Sauveur am dat peste un fel de petrecere locală, aducea a bâlci după aglomerația de mașini ce se întindea pe câțiva kilometri, lucru care m-a convins de încă o treabă: omul comod și mașinile cât casa aseamănă națiile de peste tot. Nici cu bicicleta nu era ușor să-ți faci loc și nici aglomerația din jurul scenei cu muzică country franțuzească, pardon quebecoasă nu ne-a tentat în vreun fel, astfel că, sportivi din fire și petrecăreți doar cu prietenii, am trecut mai departe ratând probabil distracția tipic canadiană.
Revenirea la Petit Train du Nord pentru ultimii 20 km a fost perfectă mai ales că soarele s-a arătat ceva mai generos dând foc frunzelor colorate. Buzele mele fredonau:
Frunze galbene foșnesc în al toamnei dans firesc…
p.s. pentru cine e curios, Andrei are cam alte păreri și multe poze mai frumoase ca ale mele.
echipa și arțarul
mai tot e ceva, adica noi chiar ne gandeam intr o zi unde naiba sa mergem sa urcam un pic, sa facem nitel efort, totu e drept. am ajuns la concluzia ca probabil o sa mergem la sala 😀 ca pana ajungem la Lake District…
in Provence era de ajuns sa mergem intr-un sat din ala (village perche), urcam pana curgea apa de pe noi, aci…
e fain ca nu au lasat zona de izbeliste, ca in loc de tren te poti duce cu bicla
Si eu resimt din plin lipsa mersului pe munte. Au mai fost iesiri, dar se cam termina muntele cand ma incalzeam… Oricat ai face efort pe plat nu poti compensa urcatul ce antreneaza intr-un fel anume muschii, suflul.
Pe bicicleta insa nu e asa grozav sa urci pante scurte dar abrupte pentru ca sunt un fel de hei-rup-uri din care nu intelegi decat solicitarea, nicidecum vreo placere…
Ideea e buna si e aplicabila acolo unde se desfiinteaza calea ferata, terenul oricum e tasat si destul de drept.
Ce toamna frumoasa e la voi acolo! Nu vrei sa-mi trimiti si mie o farama? Ca la noi aici e totul parca mult prea verde.
PS: da’ nu-mi trimite te rog zile friguroase! Am destule :))
E destul de colorata si inca prietenoasa ca vreme desi spun asta ca sa n-o supar 😀
Nu e asa mult artar precum e faima, dar il mai cautam.
Bucura-te de verde cat mai e ca mai nou iarna vine fara preaviz 😀
Imi place mult ce vad, foarte fotogenica zona, culorile…wow!!! Si lacul ala…m-as da si io in caiac pe acolo! Foarte faine peisajele tre sa recunosc, si aproape de casa 🙂
Ma gandeam la ce spuneai, intr-adevar lipsa muntelui se simte, imi aduc aminte primul traseu cand gafaiam la inceput si ii tot repetam lui Zen ca n-o sa fiu in stare sa mai urc si-mi era frica sa ma gandesc la traseele mai provocatoare din cauza altitudinii, numai ca a fost o stare de moment ca dupa-aia nu ma mai saturam 🙂
100 de km bicicliti, asta da efort, toata admiratia!!!! Genunchiul e bine?
Sper sa mai prindem cateva wk-uri cu vreme buna inainte sa intram in hibernare sau sa trecem la sporturile de iarna.
Genunchiul e bine, dar si atunci era bine mai putin cand pedala din greu la deal cand simteam o durere ascutita. Practic doar daca ma urc pe bicla si suprasolicit o sa stiu daca ma mai doare sau nu…
Au fost cativa km si daca nu ma trezeam cu durerea aia de genunchi, nu as fi avut nici o problema. La final am picat totusi ruptaaa… 😀
Dupa 108 km e de inteles :))) Dar starea aia de epuizare are mereu un gust placut, dulce 🙂
Mai ales dupa ce faci baia fierbinte si te intinzi in pat. Culmea e ca nu am facut deloc febra musculara desi ma asteptam.