Pe lângă Viscri pe două roți

Ultima postare din categoria Povești cu bicicleta e din 2015 și va deveni curând penultima pentru că anul acesta Juliet-a mea a strâns mai puține pânze de păianjen ca în ultimii cinci. După câteva ture prin cartier prin care să (mă) conving că-mi doresc suficient de mult să revin pe două roți, am ajuns la concluzia că o bicicletă mai ușoară mi-ar da mai multă încredere în mine și aș putea aborda și potecuțe sau forestiere, nu doar asfalt. După cum mă știți, scopul meu este obsesiv același, să ajung în natură, în zone mai neprietenoase mersului pe jos.

Tură doar în doi… după multă vreme 😀
Date: 36km, 4h20m, 400-500m+
Pe hartă cu liniuțe roșii este traseul amenajat între Viscri și Meșendorf (coincide cu marcajul de drumeție bandă roșie), o potecuță tare faină, nu pot să mă dau eu cât poate ea să mă ispitească:

Motivația

Dacă prin magazine e penurie de biciclete – se pare că nu e doar anul covid-ului, ci și al sportului – iar oferta la S-uri e și mai slăbuță, Radu a venit cu ideea să ia câte ceva de o bicicletă de-a lui care stă degeaba deocamdată și să le mute pe a mea. Julieta a fost ușurată de aproape două kilograme din aproape cincisprezece, dar mai important e că a primit o furcă de soi ce o face pe vechea mea furcă să pară instrument de tortură. Apoi, Mike m-a scos pe terenul de joacă în zona Poienii Brașov și am intrat într-o nouă etapă: cea a curajului și a dorinței de mai mult.

Acum câțiva ani Andrei și prietenii au fost pe potecile de MTB din jurul Viscri-ului și tare mi-am mai dorit și eu! L-am chițăit că vreau să mergem și acum aveam și dovada: o Julietă tunată și câteva ture de calificare. Ne-am folosit de o zi de concediu pentru a merge în timpul săptămânii când nu sunt turiști, ca să fie mai ușor cu distanțarea… În același timp, eram pe fugă să ajungem înapoi în Brașov să o recuperăm pe Miruna de la grădiniță (drumu dus-întors e de minim 3h). Bonus, și prognoza anunța ploaie pe la 15, astfel că trebuia să ne încadrăm în orele rămase: presiuneee!

Tura în sine

Doar ce ne apropriam de Viscri și zona aceea cu dealuri m-a fascinat imediat. Am lăsat mașina în „Parcarea satului” menționată pe un indicator, iar peste câteva zile chiar am văzut un anunț pe facebook al celor de la Viscri prin care rugau turiștii să parcheze acolo pentru că „veniți la noi să vedeți satul, nu mașinile celorlați”. Mai clar de-atât nici că se putea!

am zâmbit într-una pe cei câțiva km de asfalt: în sfârșit, prima ieșire mai serioasă după 5 ani!

Am plecat pe asfalt spre Bunești. Toate bune și frumoase până când am intrat pe malul unui pârâu și pe o potecă amenajată… dar îngustă tare și mărginită de buruieni înalte printre care și urzici. Dacă la început nu eram în stare să urc dâmburi de unu-doi metri (de nu avea cască Andrei și-ar fi pus puțin mâinile în cap de grija celor 30+ km pe care îi mai avea de făcut cu mine pe dealuri…), după zece minute mă simțeam în control. Nici nu aveam încotro 😀

de pe lângă râu

Am lăsat râul în meandrele lui și am atacat primul deal. Era și drum, erau și ceva poteci, dar track-ul lui Andrei era ceva mai direct pe câmp, printre pălămizi și tufișuri pitice de rugi, pe dâmburi de iarbă și cu câte o balegă proaspătă pe post de jaloane. Mi-am amintit de copilărie că pe dealuri din-astea am păscut vacile, vremuri când nu aș fi putut să mă imaginez în ipostaza curentă… călare. Am mai dat câte un rateu schimbând prea târziu pinioanele și sărind de pe bicicleta rămasă ca măgarul încăpățânat, dar în mare am început să mă simt confortabil și pregătită pentru cam orice.

Peisajul e frumos… când te oprești, altfel toți ochii pe trasa optimă și pe roata lui Andrei, să nu-i dau brânci nesolicitat. Dacă la alergare e exact invers în cazul meu, când rar îmi scapă ceva din traseu, pe bicicletă simt că e mai mult sport și provocare decât contemplare sau introspecție. Ba chiar îmi impuneam periodic: uită-te pe unde mergi, nu te mai gândi la aia, nu mai căta după floricele! Însă pentru că nu sunt destul de pricepută cât să avem un parcurs continuu, pauzele au oferit prilejul mult dorit de a studia zona și a face câteva poze.

După o vreme de mers pe câmp se apropia pădurea. Ia să vezi, răcoare! Cam umedă. Și-așa am descoperit că după urzici și ierburi înalte tăioase, țânțarii sunt și ei un fel de upgrade forțat de nivel. Track-ul ne ținea pe ceva drum forestier, însă cu lemne căzute în toate pozițiile – când mergi pe două roți le vezi cu alți ochi, nu ca în alergare – astfel că nu puteam da gonetă pe cât de tare ne fugăreau țânțarii. Ne-au cam ciuruit, care prin piele, care prin haine direct, pe la tâmple, îmi aterizau pe lentile la urcare, mă bâzâiau din toate unghiurile și singura scăpare era să fiu un ciclist mai bun (sic!).

amintiri din țânțărime

Nu prea avem poze din această primă pădure. Apoi parcă s-au mai rărit dușmanii și poteca a devenit așa de bună (un single trail de-mi crescuse inima de bucurie că trăiesc și eu momentul!) încât am ratat unde se face stânga. Dăm single trail-ul înapoi (ceea ce n-a fost deloc rău!) și cică urmează datu la vale.

Stâna

Ajungem într-o poiană și ce să vezi, undeva pe la mijlocul unei coborâri frumoase pe iarbă: stână. Andrei e deja pe modul: cum să o ocolim. Câinii deja ne latră. Gps-ul zice pas, nu e niciun drum prin pădure. Eu apuc de pe jos o bâtă strașnică, îmi descalec Julieta pe care sunt gata să o folosesc drept scut și cu bâta să caftesc tot ce se apropie și are colți. Andrei pare convins și înaintăm încet. Se văd niște copii, eu zic „hai că-i dăm ceva dulce”, iar puștiul se apropie țintit „n-aveți cumva dulciuri?”. Mituim micul cerber în timp ce alt copilandru mai mare îi pândește de la umbră napolitana.

Stăm puțin cu băiatul de vorbă, îl întreb dacă mai am nevoie de băț și zice că da, dar știe el cum să fluiere câinii ca să ne lase în pace. Așa ca chestie, ciobanii mulgeau oile în țarc, până să iasă din rețeaua aia de garduri, ești pe cont propriu…

Tot la vale spre Viscri

Trecuți de un nou obstacol, câinii, stăm în fața a trei drumuri și-a furtunii care bubuie într-un nor negru suficient de mare cât să nu avem speranțe de ocolire. Încotro? Dealurile și muchiile par lungi și nu se zăresc sate. Încercăm pe fiecare variantă până ne prindem că ultima e cea bună, brusc stânga în pădure unde coborâm vreo zece metri pe un forestier bun de mers cu mașina și pe care plecase o mașină de la stână. Forestierul e traversat de traseul amenajat Meșendorf – Viscri și intrăm și noi pe el.

Fain tare, cu mici „cățărări” pe care Andrei le tot spune că-s ultimele, cred că așa se numesc ele – Ultima – dar și cu bucățele tare frumoase pe care până și eu las bicicleta să curgă unduindu-mă printre copaci. Și-apoi a urmat lăstărișul din care rugi de muri descriau bolte dintr-o parte într-alta și pe sub care eu mă cam strecuram, dar pe Andrei îl tot luau de gât… Mai era și-n coborâre de nu vedeai prea multe, iarba acoperea ceva găuri din potecă, doar simțeam cum mă aruncă în sus dâmburile. Cum Andrei trecea primul și zgândărea tufele, roiuri de musculițe și țânțari îmi ieșeau în cale valuri-valuri. Ce să fac decât să-i dau la vale?!? Dar tocmai pentru că reușeam să mă țin în șa, aveam o satisfacție mai mare ca zgârieturile primite și de-aici și rânjetul de pe față. Nu e valabil și pentru Andrei care a zis că nu mai vine pe aici.

Pauză de mărturisiri (scrise la cald pe fb)

Prietena mea Mike are un verb, „a mijloci”, pentru timpul pe care-l dedică celor care au nevoie de timpul ei. „Micile victorii”, cum zice tot ea, nu vin ușor, unele au nevoie de ani. În jur e plin de oameni care reușesc parcă „din prima”, nu există demoni interiori, frici, există doar „să vrei”. Eșuezi? Înseamnă că nu-ți dorești de ajuns. Ți-au zis-o! Te-au ajutat!
Știați că există oameni care râd de tine dacă află că ai învățat să mergi pe bicicletă la 30 de ani?!? Adică cum, ai un retard ceva de nu știi la vârsta asta?!?
Pe lângă frica în sine, frica de căzături, încordarea din mușchi și articulații cu care parcă nu poți negocia, mental ești ok, dar să spună cineva asta și coatelor, mai e și frica de a nu (te) dezamăgi.
Când e și multă nepricepere naturală la mijloc, pe care exersarea o înlătură foarte, foarte greu, începi să te întrebi: oare vreau asta? oare îmi place? Răspunsul e la tine, dar mijlocirea e tot la oamenii din jur. Iar ei sunt singurii care contează și care se bucură de reușitele tale. Atât de mici și totuși… atât de mari. Ei au voie să râdă căci nu râd de tine, ci cu tine. (mvaai, ăsta e un clișeu de prin liceu, dar cam la vârsta asta au rămas mulți adulți…)
Mai pe scurt, m-am dat la vale pe „poteca” asta și mi-a plăcut că m-am simțit în control cu toți rugii, țânțarii stârniți din lăstăriș, gropile mascate de iarbă, curbele după care nu știam ce urmează. Mi-a luat zece ani să ajung aici, mai multă pauză decât strădanie, dar ca să vezi, aceiași oameni mi-au mijlocit drumul spre o dorință împlinită.

Mike, Radu, Andrei, mulțumesc!

Ne prinde sau nu ploaia?

Cu tunetele în fundal ne vedem de drum. Porțiunile sunt din ce în ce mai variate, iar traseul merge preponderent prin păduri chiar și acolo unde pe hartă par să fie mai multe poienițe. Țânțărimea e mai puțin densă, dar au crescut numărul ciupercilor. N-am mai văzut așa ceva, sunt ca un covor cu cercuri albe! E cam tot ce pot observa din peisaj, mă concentrez pe potecuța ce uneori pare tăiată cu maceta. Cu siguranță s-a muncit ceva la amenajarea asta!

ultimele raze de soare

o poiana mare unde erau animale la păscut, câinii nu ne-au simțit, dar și noi am dat-o tare! A fost o super experiență pentru mine

după coborârea prin poiană… urmează o urcare (foto: Andrei)

locul de belvedere unde am luat prânzul față în față cu furtuna (cu o săptămână în urmă nu reușeam să țin direcția pe o așa potecută…)

au mai urmat alte porțiuni tare frumoase, dar ne alerga ploaia și nu era timp de stat la poze…

Cred că mai aveam un kilometru până în sat când gata, cerul a început să verse. Culmea e că pe final traseul avea niște serpentine scurte, niște turnante în urcare, în fine, un teren bun de joacă pentru cine se pricepe, dar nu și pentru mine care obosisem brusc.

în dreapta jos deja ploua și ratasem un mic dâmb, dar „nu-i nimic”, și asta face parte din realitate

Epilog

N-am văzut nimic din Viscri. Și a fost prima oară când am ajuns în vestitul sat. Ne propusesem să „vizităm” la întoarcere, dar cum ne-a vizitat potopul, trecerea prin sat a fost o udătură și de sus și de jos, de sus șiroaie, de jos noroaie. Doar sub cască eram uscată, că pusesem husa peste ea. Și deși mă temeam să nu derapez pe pietrișul de pe uliță, îmi plăcea cum îmi curgea apa prin fața ochilor de pe husa streașină și mi se părea grozav lucru să-mi continui drumul. Ploile astea de vară au farmecul lor… cât timp ești în mișcare!

Nu același lucru îl pot spune despre cum te noroiești! Am aflat și eu peste câteva minute când să băgăm bicicletele în mașină. Era nisip peste tot, haine sau fiare. De sus turna. Dacă la venire Andrei scosese roata 29-er-ului ca să intre în ford, acum a intrat cu totul, de frică 😀 Am plecat spre Brașov cu potopul după noi, apucând să facem și-un duș rapid înainte să ajungem la grădiniță. De pământul din mașină m-am ocupat într-altă zi, mirându-mă cât a putut să fie. Și eu care credeam că alergarea pe ploaie e mizerabilă!

Și pentru că trăim vremuri pandemice, aflați că ne-am întâlnit cu foarte puțini oameni, în sat erau câteva mașini parcate (evident, tot în centru!), așa că dacă vreți să faceți turism și să fie și ușor cu distanțarea fizică, mergeți în timpul săptămânii. Weekend-ul e pentru odihnă, ceea ce noi am și făcut.

2 Comentarii

    • La cât de greu mi-a fost să învăț, sigur nu o să renunț. Dar treaba e că mi-am dorit să fac ture de MTB, aici e baiul, frica și lipsa talentului se bat cap în cap cu dorința. Pe drumuri normale pot merge oricât, la anduranță ce ar mai fi de lucrat.
      Cu bicicleta… în primul rând mărimea S e cam rară, nouă sau SH. Apoi, eu vreau una pe la 9-10kg (48kg am eu și la MTB se mai face și pushbike) și asta înseamnă scumpă. Dacă dau mulți bani pe ea trebuie să și merg de “toți banii”, altfel sunt doar snoabă. Până la toamnă o să o folosesc cu piesele prietenilor, apoi o să caut mai intens să îmi cumpăr una. Merida Juliet a mea e totuși din 2010 sau 2011 și aș băga mai mulți bani în piese…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.