Oameni Suntem 16. În Montreal mișcarea-i verde

După o săptămână fără mișcare, iar am pus de-o alergare și-un biciclit în aceeași zi. Așa e când lipsește planificarea, ideal ar fi să le alternez, dar nu pot spune nu când pune umărul și contextul verde din jur. Totul e să fie vreme bună, altfel nu contează că e luni, că e dimineață sau seară, că te afli într-un oraș…

Deși îmi place mișcarea sunt și o mare leneșă sau mai bine zis o expertă în amânări: nu alerg acum, mai bine pe seară și seara se face mâine dimineață și tot așa. Am încercat să mă țin de ieșit la alergat o dată pe săptămână și am reușit să ies o dată la două săptămâni. Pentru cei care mă știu alergând pe la maratoanele montane, ei bine totul se termină când vine vorba de plat unde sunt un alergător slab și plictisit: mie-mi trebuie peisaj! Cea mai lungă alergare a mea pe plat are puțin peste 6km în condițiile în care la munte, unde oscilez mersul cu alergarea, pot duce niște zeci de kilometri.

Câteva de-ale canadienilor

Montreal-ul e gazda perfectă când vine vorba de alergare sau mers cu bicicleta (dar și o grămadă de alte sporturi care se pot face în aer liber) și are multe spații verzi, cu adevărat verzi, unde poți face mișcare și respira în voie fără să simți urmă de gaz de eșapament. Ca alte exemple de mișcare adaug: volei, baseball, flotări, yoga, gimnastică, arte marțiale, stat în mâini, în cap, abdomene – adică tot ce le trece prin minte – își găsesc locul preferat pe gazon și încep să se desfășoare, fie că individual sau în grup și pentru mine, ca român neobișnuit cu așa nonșalanță, e un adevărat spectacol… Pentru ei, e normalitate și zău dacă e greu să i te aliniezi!

Oamenii de aici sunt împărțiți în două tabere mari și late: cei care fac mișcare și cei care nu. Cei care fac abia așteaptă venirea primăverii ca să iasă afară și asta s-a văzut în primele week-end-uri cu vreme bună când s-au umplut parcurile de ”sportivi”. Asta se vede și după fiecare ploaie când ies ca ciupercile. Pesemne fiecare impediment impulsionează la recuperarea timpului pierdut și chiar mă inspiră genul ăsta de comportament. Mi-ar plăcea să-mi intre și-n sânge și-n obiceiuri, dar pentru asta e nevoie și de un pic de mobilizare.

Alergarea

După un week-end în care a plouat morocănos cu accente de noiembrie de vineri seară până duminică seară, în care am făcut febră musculară de la aranjat piese mici de carton gri într-un puzzle, mi-am promis solemn că deschid săptămâna cu o alergare ca de luni dimineața. Luni a ieșit soarele și mi-am imaginat cum o fi poteca de pe malul fluviului Saint Lawrence. Ce atâta imaginație? Hai acolo! Am luat și mașina ca să mai exersez o parcare-două și trebuie să spun că de când ies numai cu mașina îmi lipsesc plimbările pe jos sau cu bicicleta printre case, când puteam face poze în voie sau urmări veverițele și păsările. Dar să trec eu examenul practic pentru permis și revin la obiceiurile verzi.

Pentru alergare aveam două variante: pista de bicicletă care-ți oferă o alergare curată, asfaltată și poteca de pe marginea apei care evident e plină de bălți după ploaia din week-end, dar care e printre copăcei, iarbă, păsărele, denivelări etc. Cu încălțările proaspăt spălate am zis să alerg pe pistă de data asta și data viitoare, când s-o mai zvânta, pe potecă. În realitate am fost la dus pe pistă (plictisitor frate, o fi frumos, curat, iarba tunsă, dar e  bun pentru cei care aleargă cu nasul în asfalt și se gândesc la timpi) și la întors pe potecă chiar dacă mai mult am fentat gropile ca pe jaloane și m-am oprit des căci una-două voiam să mai fac o poză. A, da, l-am luat și pe Domnul G. cu mine, nu de alta dar trebuie să-mi păstrez antrenamentul de a face poze în timp ce alerg.

asta-i pista

bulgărași

am găsit și un măceș – unul și bun!

locuri unde oamenii și rațele se bucură de natură

poteca umbroasă, dar și băltoasă

un mic rai verde

nevoia de a sta la mal…

sălbăticiuni albastre

orașul nu-i departe, e și dincolo și dincoace de ape…

găsesc și salcâm îmbobocit – altă reală bucurie!

de prin iarbă – puful e de podbal însă

cea mai rămas după ce-am suflat în păpădie – de unde atâta suflu că mai și alergam între pauzele de pozat

potecă pe care să tot alergi, păcat că nu-i foarte lungă…

Pe bicicletă la apus de soare

După cei 4km alergați, pozați, verzi, înflorați, cum or mai fi fost ei – o adevărată evadare de care am nevoie din când în când pentru a funcționa – a trecut și ziua de luni. Spre seară mă anunță Andrei că vrea să mergem la o tură de bicicletă după serviciu. Nu zic nu, cum aș putea? și pe la un șase-șapte pornim la drum. Tot spre locul unde alergasem eu de dimineață, doar că aveam să ținem malul fluviului până la un parc Rene Levesque din sud-vestul Insului Montreal, un parc ca o peninsulă aruncată în latul fluviului Saint Lawrence.

munți – de aici par mai înalți…

pe cât de plat pare relieful aici, pe atât fluviul uimește prin cascadele sale

păsări – pescăruși și gâște mai mult

locul de joacă pentru toate vârstele, unii se joacă, unii se iubesc, alții copii cresc 🙂

gazonul e îngrijit ca la carte, dar mie-mi place iarba cea înaltă de pe malul apei

printre castani și umbre verzi pe care soarele le întinde peste noi

nu ștergeți monitorul, nu-i praf, sunt doar roiuri de musculițe… ăsta a fost singurul disconfort al turei căci erau cu miile de nu mai știai cum să te ferești… uneori le auzeam trosnindu-se de cască

După ce am mers câțiva kilometri buni, ajungem și în Parcul Rene Levesque. Aici sunt ”plantate” opere de artă de tot felul și alte minunății ca Arboretum (colecție de arbori cu plăcuțe informative), numai că roiurile de musculițe se întețesc așa tare încât vom pedala până în capăt și apoi fuguța înapoi. Cu toate astea, ne găsim un loc unde să așteptăm apusul. La întoarcere vom alege calea cea mai scurtă, Canalul Lachine, cel care a fost construit pentru a înlesni navigația căci ați văzut în pozele de mai sus ce năvalnic e fluviul ăsta. Pista de pe Lachine e tare bună de pedalat nebunește spre casă și în total s-au strâns 28 de km și deja mă resimțeam după cumularea cu alergarea de dimineață însă a încheiat perfect o zi activă, chiar și una de luni fiind.

și-am ajuns la parc unde pe dreapta este o ”parcare” de bărci (yahturi mai precis, dar pentru mine tot ce plutește-i barcă) și hop și două hidroavioane

spre seară oamenii se retrag și parcurile sunt ceva mai libere – păcat că nu se retrag și insectele, aici roiurile atingând apogeul

 aici în Montreal am aflat că artei nu-i stă bine închisă în muzee, iar parcul Rene Levesque e bine-cunoscut pentru  exponatele sale

opere de tot felul în aer liber și plăcuțe pentru a ști cine le-a făcut

interior

o… barcă

și citind, am găsit și un autor român: Octavian Olariu care…

este autorul ”Ecluzelor”

altă operă ”Dejunând în iarbă”, alt autor: Dominique Rolland și o invitație la brânză, pâine și vin 🙂

a, da, și bărcile frumos aliniate – dintr-una se auzea o muzică faină asezonată cu apusul

un pic mai feriți de musculițe, găsim un loc pentru noi și ne oferim să ducem soarele la culcare 

o lumină caldă și binevenită căci începe să înțepe frigul…

vine și doamna gâscă

eu mă joc prin frunze

picur cu lumină verde-galbenă în apă…

de la firul ierbii

bicla mea, BlueLady

ne scăldăm în soare

eu

cu gândul la prieteni 🙂