Postarea de față se înscrie în seriile consemnarea moarte n-are, să satisfacem curiozitatea celor de-acasă și inspirație pentru românii din Canada ce ajung pe blogul de față pentru că, vă anunț din start la modul franc cu care v-am obișnuit, că nu s-a întâmplat nimic notabil în noua tură cu bicicleta în care am explorat puțin din sud-estul provinciei Quebec. E drept că am pornit la drum cu așteptări temperate ce au fost atinse.
Un scurt preview,
Ați zice că suntem pe autostrada bicicletelor și da, cam așa se poate traduce mare parte din rețeaua de piste, însă au fost și momente în care cauciucul roților a gustat și altceva decât asfalt spre bucuria mea sinceră cu toate că bicicleta este hibridă și nu mtb și nu-mi plac deloc coborârile pe pietriș.
Estriade este o pistă de bicicletă ce face parte dintr-un circuit mai amplu (84km) dezvoltat pe infrastructura unor vechi căi ferate, idee deloc rea având în vedere terasamentul deja existent versus terenul preponderent mlăștinos. Gările sunt și ele un fel de popas turistic, parcările sunt prezente la fiecare intersecție cu un drum mai important, iar amatorii nu întârzie să apară.
Date traseu: Harta traseelor, traseul nostru în format gps, 76km, 460m urcările, 5.5h pe ruta Granby – P.N. Yamaska – Waterloo – Stukely – Waterloo – Granby.
Deși mi-a plăcut mai mult decât tura din postarea precedentă pe Ptit Train du Nord, turele acestea prin Canada se înscriu mai mult în categoria sport decât în cea de cicloturism cu toate că merg cu aparatul foto la îndemână și ochii mai mult pe lângă pistă, motiv pentru care într-o zi sigur o să mi-o pățesc din această pricină: ori zbor în șanț ori mă izbesc de cineva de pe sensul opus, cazuri menționate pentru că deja am încercat oarece… senzații.
Asta e, nu pot să bag capul în pământ și să pedalez ca șoarecele ca să se adune kilometri mulți și ore puține! Dacă nu simt că și văd ceva îmi bag picioarele în ea de pedală, aici expresia fiind la sensul propriu. Același lucru mi se întâmplă și când alerg, dacă nu observ ce e în jur și dacă nu mă bucur de ce văd sau ce simt, mi se taie brusc energia și abandonez fără regrete. E clar că n-o să fac vreodată sport în sală, iar dacă o să fac, aduceți-mi aminte că m-am stricat 🙂
Acestea fiind spuse, să trecem la partea de reportaj fotografic în care voi răsfoiți pagina și eu completez câte două-trei cuvinte ca și cum am sta la povești cu o bere în față, eu vorbind cel mai mult, ca de obicei.
Segmentul Granby- Parcul Național Yamaska e cât se poate de asfaltat. Sunt parcări în zona Rue de la Gare plus magazinul Velo Gare.
Lacuri vezi peste tot în Canada, dar ăsta are și țâșnitoare
Velo Gare – magazin de biciclete, dar și zonă de popas
pe lângă pistă sunt tot felul de creații, mai mult sau mai puțin artistice – prezențe de-altfel obișnuite în Canada
spre deosebire de nord-vest, în sud-est verdele crud a luat avânt – altfel, vremea destul de răcoroasă în ciuda aparențelor
o gâscă pe gârlă…
artă și iar artă, noroc că de la o vreme pot face poze din mers și nu mai trebuie să opresc de fiecare dată…
La Yamaska nu știu cum am făcut și ne-am trezit plătind intrarea în parc (15$ pentru amândoi) deși citisem că pista sudică e fără plată, ea practic ocolind parcul. Evident că nu ni s-a atras atenția, nu bubuie nimeni de cinste nici pe aici, banii se iau cu ambele mâini și pentru orice nimic. Faza e că am frunzărit destule parcuri de pe aici ca să știu când merită intrarea aia și când nu, dar mai ales, pentru cine merită. Yamaska pare un loc ideal pentru familiile cu copii și pentru cei care preferă ieșirile liniștite la picnic.
Dacă tot am plătit am zis să și vedem despre ce e vorba și cum ne-am lămurit mai repede decât vizita la toalete, am dat bir cu fugiții pe traseul făcut de-acasă. După toți aia 76 de km pot să vă spun că sunt zone mult mai frumoase ca Yamaska, dar acolo e amenajat să se bucure orășeanul de natură.
mese de picnic, ponton și bărcuțe – dulcele trai pe vătrai în care nu se întâmplă nimic…
părăsim parcul pe un baraj și ne vedem de drum
n-am plecat cu mâna goală, am găsit-o pe dumneaei
Porțiunea Yamaska – Waterloo (pista La Campagnarde) e din piatră mărunțită pe care se merge destul de bine dacă nu ai cursieră și nu ești pus pe pedalat viteză.
pe aici suntem chipurile „la țară” și doar unele mirosuri confirmă căci simțul vizual e de altă părere
popas răcoros sub un pod
încă deliberez dacă sunt lame sau nu 🙂 Toate cele peste zece erbivore erau frezate în fel și chip…
Cum de vreo două ture încoace eu propun traseul, am ales și de data asta o buclă înafara pistelor. Nu e simplu pentru că multe drumuri se termină unde au treabă și e greu de format circuite. Până la Stukely am mers pe șosea, acostamentul fiind destul de permisiv, iar traficul cât de cât lejer. De-acolo însă ne-am întors pe pista La Campagnarde ce pe sectorul ăla e de fapt un drum comunal de pământ. E porțiunea care mi-a plăcut cel mai mult deși a fost și cea mai grea.
ca la țară??! Un fel…
dacă pistele sunt pe fostele căi ferate cu înclinații de maxim 2%, drumurile sunt un fel de întoarcere la realitate – la orizont e Muntele Orford (cca 850m) unde am fost și noi de vreo două ori în drumeții
Revenind în Waterloo ne-am înscris pe adevărata L’Estriade cu direcția Granby. Pista e asfaltată în întregime, iar celebritatea o ține ocupată spre deosebire de coclaurile de unde tocmai venisem și care îmi plăcuseră și pentru acest aspect.
Muntele Bromont și pârtiile sale de schi unde n-am mai apucat să ajungem – nu vă lăsați păcăliți de pista asta ca-n palmă, era vălurită și mai incomodă pe alocuri decât pietrișul
în cam 90% din timp am avut apă pe stânga sau pe dreapta dacă nu pe ambele părți ale drumului
popas relaxat că mai aveam doar zece kilometri până la mașină
În încheiere pot spune că a fost o ieșire relaxată și cam atât, fără concluzii mărețe de tras, poate doar una: pistele sunt bune, dar și cam monotone, iar ca să adaugi plusul de cunoaștere necesar trebuie să evadezi înafara lor.
p.s. Am avut câteva dubii dacă să postez acest articol sau nu, habar n-am dacă e de ajutor cuiva fiind doar o zi banală dintr-un cotidian canadian la fel de banal. Poate doar piticul ce-mi amintește mereu că „scriu pentru mine” îmi șoptește că o să vină zile când o să recitesc aceste rânduri cu un alt ton și altă abordare.
Asculta tu, Clau, draga, la incurajarile Danei, caci vorbeste din proprie experienta!
Hi, hi si ce frumos a fost! Mai vreau! :))
Frumos, frumos!!
Se pare ca si tu ai atins un alt nivel in ale biciclitului. La inceput, sigur te-ar fi multumit o astfel de tura, acum este prea putin.
Lasa, lasa ca vii tu acasa….. sa vezi ture interactive !!!
Va pup cu drag.
Sa stii Dana ca la final am fost obosita, ca lungime mi-a cam ajuns, in momentul asta ca sa pedalez o suta de km ar insemna sa trag un pic de mine. Nu mai zic de urcari, daca ar fi mai dese sau mai sustinute… Mie-mi lipsesc anumite ingrediente, altele decat cele prezente 😀
Pupici >:D<
100km? wow, eu am facut 13 intr-o zi, si eram franta, si a2a zi cu febra musculara si dureri de fund:).
Pozele sunt superbe, chiar daca drumul coafat e monoton, monoton e pt ca ai facut distanta mare! Pt n oi, care doar ne uitam in poze, arata de vis!
Ai dreptate Arakelian, noi astia obisnuiti cu distante mai mari uitam de impactul si impresia asupra celorlalti (culmea e ca in 2010 cand am invatat pe bicicleta primii 5, primii 10, primii 37 de km erau pe post de realizari uriase!).
De aceea cred ca e foarte bine ca sunt piste, sunt pentru familii si pentru cei care vor sa se relaxeze. Daca ma gandesc bine, eu cu pretentiile mari sunt intrusul 😀
Alea din poza sunt alpaca (alta specie de camelide din America del Sur).
Dar aici, noi bănaţenii avem zimbri 😉
Multumesc Alin pentru completare, chiar n-am gasit raspuns la ce-ar putea fi animalele alea si am cautat putin si pe google, dar ce sa cauti mai intai, trebuie sa fie un punct de pornire…
Stiu de zimbri, ti-am vazut si simtit bucuria transmisa pe net, cred ca totusi cea din realitatea de dinaintea ochilor a intrecut-o. Bravo, e minunat cand munca si sperantele ajung cu brio la momentul reusitei!
Wow! Numesti 100km plimbare?!?! Esti tare!
Ai mentionat de apa si ma intreb daca si-n Canada e nebunia cu filtratul apei, sa nu bei direct din rau ca e infestat si crapi. Imi faci o mare pofta cu biciclaritul asta, il citesc pe Radu de vreo saptamana si fantastic. Sper sa-nvat in viata asta sa pedalez 😀
Noi cel mai mult am platit 24$ intrarea intr-un parc din Chicago, ne-am facut card pe un an da’ la ce bun ca acum suntem in sud.
Asa am inteles ca e si aici cu apa. Eu, de va fi nevoie, voi bea.
Invata, poarta in minte imaginea asta: tu pe bicicleta, vantul in par, singura cu gandurile tale, viteza ca de zbor… libertatea asupra drumului.
Radu, ce se mai poate spune despre Radu? E o bucurie sa-l cunosti fie si doar din ceea ce scrie, dar altfel??!
Nu ma intereseaza sa-mi fac abonamente, aici nu am reusit nici la schi sa ajungem de prea multe ori, pur si simplu intervine plictiseala si asta destul de repede.