Cu bicicleta pe dealurile strașnice ale Holbavului

Me by Radu

Din șaua bicicletei, drumurile de pământ ale pitorescului Holbav nu cunosc platul, prin aceste locuri pare că nu s-a inventat curba de nivel, iar scurtele serpentine sunt doar ca să nu vezi toată panta deodată. Dar aici s-a născut statul pe iarbă proaspătă și privitul munților înzăpeziți, aici ciclistul face pauze prea dese că nu poate trece indiferent peisajului ce se deschide surprinzător după muchii, după gospodăriile răzlețe.
Aici drumurile șerpuiesc albe pe labirintul culmilor, între care văile se-adâncesc brusc în tonurile tot mai închise de verde de nepătruns, iar dintre ele, ca niște cute, se ridică dealurile solitare, depărtate dar nu înstrăinate, sălbatice dar nu pustii, dintr-o aceeași aspră țesătură cu puternic iz de vatră strămoșească, ca o boccea pe care, de-ai fi uriaș, ai putea să-i legi colțurile cruciș și s-o iei cu tine prin lume. Dar nu ești și Holbavul rămâne acolo unde-i șade bine: ascuns în plină vedere.

25 aprilie 2021, Munții Perșani
Trupa: Mike și Radu, Ingrid, Claudia (cea care vă scrie aici)
Traseu, propus de Mike: Holbav – Poiana Holbav (sub Măgura Codlei) – Paltinu – Dealul Gherdana (lăsând pe dreapta drumul de pe Valea Vulcănița) – Holbav. Prima parte a traseului o găsiți și pe Munții-noștri.ro
Date: 37.5km, 1050m+, 5h30m cu tot cu pauze, strava.

Când prietenii îți întind o mână, n-o refuza! Știu ei ce fac, de ce o fac, tu vei afla pe parcurs. Cum Mike și Radu și-au dresat de mult MTB-urile, o invitație din partea lor înseamnă dăruire de timp și răbdare, altruism pur. De atâția ani Mike e martora fiecărui mic progres și micile mele victorii sunt și ale ei, îmi înțelege ofurile și-mi savurează entuziasmul când las bicicleta să curgă. Și de data aceasta a fost la datorie și m-a tot așteptat, mi-a dat indicații prețioase, m-a apărat de câini și-a râs de inepțiile mele – foarte important să ai cu cine să râzi când pulsul îți stă în gât și ce-ți iese pe gură e pe negândite…

Aventura mea a început cu vreo opt kilometri prin Brașov care m-au obosit doar din prisma „condusului” – dacă încerci să mergi regulamentar ca ciclist, te trezești în situații dubioase… sau ridicole, depinde cine privește. Mike dăduse deja o tură de MTB pe Stejăriș că știa ce fel de tură urmează cu mine și cu Ingrid, ambele declarându-ne „fricoase” la vale. Radu era cu chef de plimbare și poze, ceea ce pe noi ne-a bucurat că o să avem cadre frumoase.

*

Am parcat mașinile ceva mai sus pe asfaltul care leagă Vulcan de Holbav (lângă un releu), iar primul kilometru a fost de încălzire. Apoi am intrat în sat și am trecut la drumul de pământ cu denivelările aferente. Din fericire, zona aceasta nu e pietroasă, iar inevitabilele șleauri sunt din pământ moale, nisipos. În mare parte, drumurile au fost zvântate, însă n-am fost scutiți nici de bălți  – cât să se cunoască pe roți c-am fost la MTB.

Până am ajuns sub stâncile de sub Măgura Codlei, traseul mi s-a părut ușor, deși eram încă în perioada de acomodare cu noua mea bicicletă, cu roțile de 29”, cu prima tură serioasă a lui 2021. Evident că m-am poticnit în multe momente, dar atât de calmă și de liniștitoare era natura la fiecare oprire încât nu-mi părea rău că „fragmentez” timpul. Desigur, bucuria trecerii unui hop nu-mi era indiferentă, iar rateurile generau tot felul de interjecții de care nu sunt mândră (cred că dezvolt Tourette când merg pe bicicletă…)

Am mai mers o vreme pe culme și apoi a urmat coborârea spre Paltinu. Aici demonii mei au ieșit la iveală și a trebuit să descalec de multe ori. Spre deosebire de bicicleta anterioară, în ciuda trecerii la roata de 29″, nu aveam senzația de „venit în cap”, dar nici curajul să apăs mai puțin frânele și să-mi aleg mai repede trasa optimă printre șleauri. Iar când vedeam o porțiune de nisip spre pietriș, frica derapajului punea instant semaforul pe roșu. A se nota că doar de vreo două ori mi-a derapat roata din spate și atunci minor.

Jos în sat am făcut o mică pauză la birt, de unde Radu a făcut alimentarea cu salam de biscuiți și cola. Porțiunea de drum plat în care să relaxăm puțin mușchii s-a transformat într-o zdruncinătură continuă – așa gropi doar spre Plaiul Foii mai erau înainte de asfaltare. M-am bucurat să facem stânga și încă o dată stânga repejor pe culme – de la ulițele de pământ măcar nu ai așteptări!

Au urmat două urcări strașnice întrerupte doar de un mic segment cât să-și ia sufletul un răgaz. Mike și Radu au pedalat integral, Ingrid destul de mult și ea, eu prea puțin… nu că n-aș fi încercat de vreo două ori, dar mă lua o insuportabilă arsură în genunchi și am preferat să împing. Aveam șaua cam jos și după ce mi-a mai ridicat-o Radu, parcă altfel rula piciorul. Eu însă eram deja obosită și cu energia pe butuci – e drept că mănânc foarte puțin în ture (până aici consumasem doau un piure de fructe de la Decathlon, în timp ce fetele aveau sandvișuri).

Și oricâtă sfârșeală mă lua împingând, simțind că mă lasă spatele, chiar și mâinile, cum ajungeam sus și îmi reglam puțin respirația și priveam în zare, cum începeam să-mi revin și uitam rapid efortul pregătindu-mă sufletește pentru următorul. Asta m-a ajutat dintodeauna și la alergarea montană pe urcări, peisajul mă entuziasmează și forțează corpul oricât de neantrenat ar fi. Iar noi am prins o zi atât de frumoasă încât n-o puteam ignora – masochismul unui alergător montan rămâne valabil și la MTB (sic!).

Ajunși în vârful dealului vedeam alt vârf de deal unde trebuia să ajungem și la orizont, cum altfel? pe ultimul! Și Măgura Codlei îmi părea acum foarte departe și nu-mi venea a crede cât am colindat pe două roți… eu? pe MTB? Cândva aș fi putut jura că nu… Multe sus-jos-uri pe care le-am apreciat fie și din perspectiva coborârilor ce parcă mi-au ieșit din ce în ce mai des, bucurându-mă și energizându-mă treptat (sau o fi fost de la salamul de biscuiți?!?).

Pe lângă pitorescul de netăgăduit al peisajului, dar și al așezărilor, al gospodăriilor, al fânețelor înclinate deservite integral de drumuri de pământ ce par imposibil de parcurs iarna (probabil se folosesc sănii) sau când plouă (în curți erau parcate 4×4-uri de diverse generații), trebuie să menționez și ce mi-a displăcut: gunoaiele care erau pretutindeni fără excepție!, că era deal sau vale, râu sau pădure, în zone locuite sau departe de orice, pur și simplu aici plasticul și aluminiul ajung în natură, iar un alt aspect sunt nelipsiții câini, necesari de-altfel, dar nu toți legați, astfel că mai erau locuri unde se trezeau din reveria tolănitului la soare și ne „certau” pentru „vizită”. Cu alte cuvinte, nu-i de mers singur.

*

Închizând mereu micul nostru pluton atât pe urcări cât și pe coborâri, am avut mult timp de introspecție. Dincolo de efortul intens sau de concentrarea impusă și de predilecția mea pentru dealuri, m-am simțit pătrunsă de aceste locuri, nu doar impresionată. N-aș putea spune că pământul e la fel peste tot, uneori calci pe ceva care e mai mult de atât, uneori pașilor apăsați le răspunde un ecou…

Case prinse între timpurile vechi și noi, gospodării izolate, dar îngrijite. Foto: eu și Radu

pitorescul drum de pe care am venit, varianta stâncoasă a Măgurii Codlei spre care mergem și pârtiile albe ale Postăvarului (dreapta)

A patra bicicletă și cea mai cea de până acum – știe să meargă singură, dar cine-o lasă! Deja nu m-aș mai întoarce la roți de 26”

Câte-o roată de fiecare dată ca să nu uit s-o fac (cum nu mai pot face sfoara, șpagatul, podul din săritură, stat pe mâini și pe cap…). Foto: Radu

Piatra Craiului cu evidenta Șaua Crăpăturii, Iezerul uniform acoperit, Făgărașul în dreapta cu versanții albi lucind (cu ochiul liber strălucirea pantelor avea ceva spectaculos)

griul fagilor tineri

Facem stânga în Poiana Holbav, chiar în dreptul Vârfului Măgura (1292m). Undeva pe aici am întâlnit și marcajul turistic de drumeție bandă albastră

Fetele turei: eu, Mike, Ingrid și Măgura Codlei. Foto: Radu

Priveliște de care nu te poți sătura…

Și cum mergeam pe scurta porțiune dreaptă, în față, Bucegii. A trebuit să descalec…

După o sesiune de împins bicicleta la deal cu fiecare mușchi din corp – „pushbike” sună prea scurt și prea sec pentru genul ăsta de tortură – o tolănire în iarbă trebuie făcută, fie și simbolic. Foto: Radu

Sper să fiu contactată pentru o reclamă la vreo pastă de dinți 😀 Una dintre luptele care au fost duse în șa – nu multe, dar fiecare a contat și contează având în vedere că am făcut foarte puțin sport în acest început de an (poate cea mai scăzută formă…). Foto: Radu

Eu cu Ingrid pe o coborâre mai omenoasă. Foto: Radu

Toate urcările au fost gătate – am strâns mia de metri – de aici mai avem o relativ scurtă coborâre spre sat și apoi pe asfalt înapoi la mașini. Fetele și Bucegii. Foto: Radu

9 Comentarii

    • Mulțumesc! Chiar este un loc deosebit pentru care niciun urcuș nu e prea greu. Cinste oamenilor care trăiesc acolo, sunt de fier, nu alta!

  • Asa cum am discutat si in tura, locuitorii au si ei partea lor de vina cand vine vorba de gunoaie, dar nici autoritatile nu ii ajuta. Pentru ca intr-o lume a ambalajelor, gunoaiele se strang cu usurinta. Si cand de o viata ai fost invatat sa iti arunci putinul gunoi “pe garla” (copil fiind dura probabil 1-2 saptamani pana umpleam o galeata de gunoi), schimbarea obiceiurilor necesita extra efort. Sunt convinsa ca daca ar exista un serviciu de slaubritate care sa vina saptamanal /la doua saptamani sa colecteze deseurile din zona, lucrurile ar avea sansa sa se imbunatatesca considerabil.

    • Nu se reușește salubrizarea nici în localități cu astfalt, dar la cuca măcăii!
      Cred că ar fi utilă o campanie mamut în care să se implice primăria + prefectura + toți voluntarii din zona + ong-urile din zonă. Să se ia cu asalt toate drumurile, ulițele, potecile și să se ridice sacii cu camionetele. Iar apoi, măcar o dată pe lună să treacă cineva să ridice gunoiul de la localnici sau măcar în sat jos să existe containere mari unde să poată aduce oamenii cu căruța/4-x4-ul etc.
      Cred că ar funcționa într-o primă fază și plata la sacul la gunoi, adică localnicul să fie plătit cu câțiva lei pentru fiecare sac de plastice pe care-l coboară de pe dealuri…

  • Nu mai sunt mare fan MTB ca nu mai am 20 de ani, dar tura asta a voastra e superba. Din poze, stiu ca e greu, am incercat tot ce se putea incerca pe aici pe langa casa (Toronto). Macar acolo mai ai un peisaj nu biciclesti prin padure. Doamne multe mai am de facut cand voi aparea prin Brasov!
    Blogul asta e referinta mea secreta pentru trasee de toate felurile.
    Continuati aventura Claudia, ne tine si pe noi in viata pina de rupem odata de aici. Sa aveti o vara frumoasa!

    • Sunt drumuri și pe firul văilor pe unde se poate merge fără să fie neapărat MTB. Nici eu nu pot zice că fac cu adevărat MTB, drumurile din Holbav chiar sunt din pământ moale, fără pietre și rădăcini, doar că au și ele cusurul lor: pantele.
      Sunt multe, multe de făcut pe aici, doar să ai cu cine și să ai timp și energie – că și asta se consumă la un moment dat când ești împărțit între casă, familie, job, alte hobby-uri…

  • Apreciez că dai detalii așa de amănunțite! Nu cred că îți voi repeta vreodată drumurile, sunt comod și prefer să aleg lucruri mai aproape de casă .. dar dai un exemplu excelent. Așa ar trebui orice blogher să scrie după o ieșire de genul. Iar cine n-are blog, să-și facă 🙂

    Referitor la articol:

    Pentru cîini și alte viețuitoare, nu strică un spray cu piper și ardei anti-urși. E vreo 250-400 de lei, dar ajunge unul pentru tot grupul. Degeaba sunt 4 oameni neînarmați în fața unui cîine de turmă care are impresia că trebuie să se lupte cu voi ca și cu lupul.

    Zi-mi și mie cum ai trecut peste frica de accidentare cu bicicleta, te rog. Și mie îmi place să merg cu ea pe teren mai accidentat, e un full body workout excelent, dar în momentul cînd aud de rădăcini sau pietriș mi se taie filmul. Asta pentru că și micile accidentări din oraș au avut efecte — am picat cu bicicleta urcînd o bordură și m-a durut piciorul 3 săptămîni; nu tare, dar enervant.

    Iar apropo de faza cu mîncatul … știu că tu-ți cunoști corpul mai bine, și probabil ai motive bune să nu prea mănînci, însă eu unul nu pot să nu recomand cu căldură pauzele de refueling; cel puțin la drumeție, m-a ajutat mult măcar un baton proteic, fără prea multe glucide. Și încă o mențiune potențial irelevantă – verile trecute cînd jucam tenis la dublu 3 ore, pica excelent măcar un mix de vitamine solubile, cu cafea sau pre-workout, ceva care să dea un pic de anduranță extra acolo.

    Oricum, încă o dată felicitări pentru drum și pentru articol. Spor în toate cele 🙂

    • Mulțumesc Alex, mi se pare foarte tare că mai citești pe aici! Eu trec tot mai rar pe bloguri, parcă nu mai am timp (iar de când cu pandemia, la job e mult mai mult de lucru, task după task). Nici eu nu mai scriu așa des, dar când o fac, fie că e vorba de experiențe ca aceasta care mă definesc (mișcare în natură), fie că atunci când mă pornesc e ca o evadare și vreau să dau totul, scriu tot ce-mi trece prin cap, ca și cum m-ai întreba cum a fost. Doar timpul mă frânează de la detalieri excesive…

      Câinii. Horror subiect pentru mine. Nu-mi mai vine să fac drumeții singură, nu am curaj să fac drumeții ușoare doar cu fetița mea. Cum aș putea să o apăr și să nu se înspăimânte??! Peste tot sunt câini agresivi, că e gospodărie sau stână sau turmă pe câmp sau margine de șosea. Tot zic că-mi iau spray, sunt și unele mai mici, că aș vrea să-l iau și când alerg sau merg singură cu bicicleta pe șosea (nici în cazul ăsta nu e vreo bucurie să sară vreun câine…)

      Accidentarea? Mi-e frică mereu de ea. Ultima am pățit-o și eu cu bicla de anul trecut, am pus o frână cam apăsată la viteză mică pe plat și m-am trezit aruncată peste ghidon. Am aterizat în genunchi ca la rugăciune de nu mai știam ce mă doare mai întâi 🙁
      Pe drumuri/poteci îmi e și mai frică, dar reduc mult viteza, uneori prea mult, și încerc treptat să trec de câte un obstacol. La început abia dacă trec peste câte o rădăcină, la restul descalec. Apoi, unde e mai drept așa, încerc să trec peste alte rădăcini și tot așa. Aproape la orice ieșire începutul e fricos și pe parcurs mai capăt încredere. De prin 2010 mă chinui cu fricile mele, iar progresul vine foarte lent, însă ce gândesc eu și te sfătuiesc și pe tine să aplici: nu-mi e rușine să descalec la obstacole cât de mici sau mari indiferent că sunt pe urcare sau coborâre 😀 Dacă așa simt în momentul ăla, descalec. Accidentarea mi-ar strica și drumețiile și alergările, impactul ar fi prea mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.