Bike-Concediu IV. Şopotu Nou-Moldova Nouă. Drumul oaselor

Notă: Episodul pilot cu hartă şi informaţii: Bike-Concediu prin Banat.

Notă: Locul şi timpul însemnării: Şopotu Nou, dimineaţa, dar nu prea de dimineaţă

Nota 2: ca să nu sperii pe nimeni prin titlul postării, vă e clar că am supravieţuit, nu??! (n-a fost nici chiar aşa rău, dar de ce să se piardă trăirile originale, îmblânzite de trecerea timpului?)

E 9:40 şi încă n-am plecat din Şopotu Nou. Pe la un 7:45 când am deschis ochii am simţit ciuda orei târzii plus ceva remuşcări la gândul că Vali şi Dana aşteaptă de mută vreme să ne trezim, mai ales după un arsenal întreg de alarme ce fusese anihilat, am dat cu nasul de rouă, multă rouă, o revărsare de rouă… Cortul era acoperit, lunca Nerei era acoperită.

Ei bine, de-atunci încoace tot uscăm tenta, facem bagajele, lungim ritualul obişnuit căci nu există grabă până nu vine soarele pe noi. Am mâncat şi ne pregătim de revizia bicicletelor. Dacă până să răzbească soarele printre copaci ne era cam frig (Vali şi-a pus pantalonii, iar Andrei polarul), acum se simte deja arzimea razelor. Estimez un optimist 10:15 pentru plecare, iar ţinta zilei Moldova Nouă pare interesant de atins având în vedere moţoţoiul cu care e reprezentat drumul pe gps. Şi nici n-avem încotro.

[Notă: Verificarea biclelor îmi amintea, copilăros cumva, că tura are şi o latură serioasă, tehnică, şi că nu merge aşa cu una cu două, încaleci şi te duci nene, te duci până te opreşti la prima bere. Da cam aşa era 🙂 ]

[Notă: Locul şi timpul însemnării: seara la mal de Dunăre că peste zi n-a mai fost timp de scris. Şi eram şi plină de năduf.]

Presimţeam că va fi o zi lungă, dar nici chiar aşa de lungă… Am pornit din Şopotu Nou cu un moral destul de bun însă totul s-a risipit când borna „Moldova Nouă 36 km” ne surprindea pe o urcare pieptişă pe macadam = pietre incastrate, rămăşiţe ale unui vechi drum pietruit, asezonate cu şanţuri şi ogaşe măcinate de ploi şi pline acum de pietriş în care orice formă de demaraj murea din prima.

Urcarea a continuat fără zone de plat sau curbe de nivel, iar gps-ul anunţa numa’ 300m diferenţă de nivel. Că în sinea mea am tot sperat ca un asfalt fantomă o să înceapă brusc de undeva, am sperat, că era gratis şi trebuia să mă gândesc la ceva când pedalam.

[Urcarea pe macadam, by Vali]

Peisajul însă e foarte frumos, mare parte e dat de pădurea de stejari ceva mai pitici (gârniţe) cum am mai văzut prin Cozia sau Măcin, iar prin micile deschideri ale pădurii se zăreau coline brăzdate de drumuri albe ce legau ca într-un tablou casa de grădina cu porumb sau lucernă, de livada frumos rânduită, de versanţii cosiţi cu clăiţele abia ridicate.

Deşi locul e destul de izolat, nu părea uitat de lume: case aranjate ca la şosea, în curte tronează cel puţin o maşinărie, fie că e tractor, fie că e vreo dacie sau altceva de gen, utilaje pentru agricultură, toate combinate cu grajdiuri, drumuri de pământ şi piatră întretăiate de poteci de vite ce urcă şi coboară şi pe care balega e la ordinea zilei. Ca şi până acum, totul îmi inspiră muncă, multă MUNCĂ. N-am putut să nu ne întrebăm cum se poate să (mai) fie aşa…

Drumul în schimb, drumul de sub bicla grea cu coburi şi nu prea lejeră în mişcări, reuşea să-mi epuizeze încet şi sigur cam toate resursele fizice şi psihice. Drumul şi căldura că trebuie să ştiti că de nu luam apă de la o fântână din Şopotu Nou ne lua gaia…

Pe hartă drumul de la Şopotu Nou la Cărbunari (localitate din vârf de deal, aproape de care am înregistrat altitudinea maximă a zilei 615m şi a doua a turei) apare pe hartă ca un firicel roşu, iar cel de la Cărbunari la Moldova Nouă tot cu fir roşu, dar îngroşat. Altfel, tot drumul are borne de judeţean, însă atât de vechi sunt că n-am găsit pe niciuna toate literele scrise la un loc. Speram la asfaltul de la Cărbunari încolo ca la o răsplata cuvenită după aşa o urcare.

[Notă: deşi văd că n-am scris, urcarea mi-a plăcut totuşi pentru că pedalând în ritmul meu puteam să duc fără prea multă osteneală chiar şi porţiunile dificile (minte multă nu se cere, să fii prost să ai putere – de la clasici în viaţă citire), ce-i drept de împins nu prea era loc căci bicla părea dintr-o dată mult mai grea. Cred că altfel ar fi fost resimţită porţiunea de macadam, fie ea şi de 40 de km dacă nu erau coburii… ]

Până în Cărbunari ne-am bucurat de o scurtă porţiune de coborâri şi urcări scurte şi uşoare fiind oarecum pe culmea dealului. Peisajul avea acum o întindere mai mare şi mai cu fiori în acelaşi timp: casele erau răspândite în fel şi chip, iar de la una la alta cale multă de mers.

Setea ne-am potolit-o în acelaşi Cărbunari, un sat compact cu multe uliţe în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, toate de piatră, numa’ una de asfalt, dar care mergea spre Sasca Montană. Bilanţul intermediar al turei: 10 km în 4 ore. Nu ziceţi „ohooo!” că la câte pietre am căţărat cicloturistic, la cum am tras de coburi şi de noi pe aşa căldură plus încolţirea de final a setei, e mare mirare că nu ni s-a părut şi timpul o veşnicie! Cât despre sete e musai să spun că am păcălit-o des cu prune delicioase după care îmi fugeau una-două ochii…

Ne-am tot mirat din ce trăiesc aceşti oameni şi cum de au casele aşa frumoase şi îngrijite căci din porumb, mere, prune şi laptele de la trei vaci nu ne prea iese socoteala. Ţigla de pe casă o iei cu bani, nu cu brânză.

Eh, şi-acum urmează partea tristă a traseului, tristă pentru mine căci nu vreau să ştirbesc cu nimic plăcerea lui Vali de a coborâ, priceperea tot mai mare a Danei în mânuirea vitezei şi a strecurării printre pietre şi nici răbdarea lui Andrei de a sta după câr-câr-câr-ul meu.

Am plecat de la barul cu bere ca după bere: zen bun şi apă în bidoane, covrigei în burtă. Am dat o primă urcare zdravănă pe o uliţă care iese din sat şi gata zen-ul! Doar Vali a mai rămas în pedale, restul am făcut un push bike pietros spre înţelegerea din privirea unui bătrân pe care am asimilat-o parte a milă, parte a clătire a ochilor. Lucrul ăsta din urmă m-a bucurat căci mi-am amintit de mine, copil de ţară fiind, când un asemenea „alai” trecând pe drum şi „spionat” din spatele porţii era eveniment de-a dreptul şi motiv de povestit şi răpovestit şi altora.

Bicla mea scotea nişte sunete ciudate de ceva vreme, nişte „văitături” ascuţite (de pisică prinsă-n gard) şi cum s-au înteţit au atras atenţia şi băieţilor însă nu părea să fie nimic. Întotdeauna însă e ceva. După o urcare în care a chiţăit parcă mai tare ca niciodată de n-am mai putut suporta cu toată toleranţa mea, am luat-o la puricat. S-a dovedit că pierdusem un şurub de la portbagaj, de la prinderea de jos, de lângă discul frânii. Freca bietul de el sub greutatea coburului şi la fiecare piatră intra în agonie. Bine că nu s-a rupt că aia era belea!

Şurub ioc, dar îl avem pe Vali care are un şurub la un suport pe care nu-l foloseşte şi uite aşa a doua pagubă a turei a fost rezolvată (după pana de peste noapte a Danei sus pe Godeanu). Am plecat mai departe… în linişte. M-a cam amărât întâmplarea… şi n-am putut să nu gândesc că „drumul oaselor” n-are cum să aducă ceva bun (de la Vali citire, cu completarea necenzurată „drumul oaselor prin cur”).

[De unde s-a tras numele postării, filmuleţul „Camera aşteaptă Ursu” (by Vali)]

De când am început coborârea în serpentine scurte şi înclinate moralul meu a scăzut simţitor. Oboseala se resimţea, puterea de concentrare slăbea şi odată cu fiecare oprire/cădere/julire de pedală simţeam cum îmi pierd şi răbdarea. Asta şi pentru că genunchiul meu stâng avea de suferit de fiecare dată, piciorul stâng fiind cel care pe care îţi ţin drept în poziţia de nepedalare şi care numai relaxată nu e, stângul e primul picior pus jos când mă opresc, când n-am grijă la poziţia pedalei, îmi zdreleşte fără milă glezna stângă, iar când îmi pierd echilibrul şi opresc forţat, tot în stângul îmi pun proptă. Cert e că de încordare şi toate cele enumerate mai sus, genunchiul a început să doară continuu.

Poate fără coburi altfel ar fi stat treaba, însă aşa simţeam că centrul de greutate e mult în spate, că era suficient să trag de ghidon ca să se ridice bicla de roata din faţă şi asta chiar şi la vale, roata din spate derapa de câte ori putea, roata din faţă ţopăia oricât de mică era piatra şi doar ridicându-mă în pedale şi aplecându-mă în faţă şimţeam o echilibrare a angrenajului. În poziţia asta însă mă durea şi mai tare genunchiul şi nici nu-mi plăcea să privesc panta abruptă dintr-un unghi şi mai abrupt.

[Cam aşa mă chinuiam… (by Vali)]

M-am enervat treptat şi rău… mai ales că stând cu ochii doar pe drum nu mai vedeam nimic în jur, rămâneam mereu ultima, nici o plăcere, nici măcar o lecţie din care să înveţi ceva şi o posibilă agravare a genunchiului de care mai am nevoie şi pentru alte ture nu doar pentru asta.

[Notă: Vali, Dana şi Andrei n-au avut probleme, deci e clar că eu am niţcaiva pitici pe creier cu coborârile şi cu statul încordată. Ba cred că le-ar fi plăcut să o dea mai pe viteză şi nu să mă aştepte de fiecare dată. De fapt, ori am pitici, ori pe gravitaţie a durut-o la bască de cele 48 de kg ale mele… ]

Nu mai zic de juliturile adunate şi de modul cum usturau în primele secunde! Noroc că usturimea venea şi pleca şi că niciuna din „căderi” n-a fost vreo bravadă, ci maximum opream şi venea şi bicla peste unul dintre picioare.  Mă încerca gândul să-i dau drumul (inconştient) la vale, să zbor din prima piatră incastrată de zeci de ani în drumul oaselor şi care nici nu s-ar fi clintit măcar la icnetele mele. Dar n-am făcut-o, era culmea să plătesc un tribut şi mai mare decât cel de faţă.

I-am înjurat şi pe ăştia din Caraş cu drumurile lor proaste şi cred că mi-am tras şi mie vreo două-trei înjurături că-s aşa bleagă şi mă las enervată în asemenea hal. Ce-i drept, coborârea a fost lungă, vreo 20 km de forestier fără pic de porţiuni line sau plate şi abia pe final au venit nişte mici urcări, adevărate binecuvântări pentru picioarele şi fundul meu care abia acum se relaxau…

Bosumflată nevoie mare am intrat în Moldova Nouă. Întâlnirea cu asfaltul a fost ca o confirmare a nepăsării din Caraş: dale de beton cârpite cu smoală pe la îmbinări, mii de plombe şi gropi şi valuri, denivelări de la căldură, dar măcar nu mai erau pietre. Casele în schimb sunt frumoase, îngrijite, un amestec pitoresc de culturi, de vechi şi nou.

Am ţinut-o chiar şi prin localitate tot într-o coborâre în căutarea drumului spre Orşova. Mi-ar fi plăcut să casc ochii mai mult la partea veche a oraşului, dar ştiam că nu sunt în starea mea cea bună de privit cu inima, ci mai mult cu nervii.

Am ieşit din oraş şi parcă rupt din orice film românesc, peisajul şi-a dat în petic: un combinat abandonat (ceva extracţie de minereu…) , terenuri virane pline de buruieni şi de moloz aruncat, case sărăcăcioase, ţigani ieşiţi la drum sau chiar în mijlocul drumului pe care îi ocoleau maşinile că ei nu s-ar fi clintit, copiii lor cu apucături mimate de sălbatici că aşa-s învăţaţi c-ar putea căpăta ceva… Ce să mai, ţigănie şi tocmai de asta nu le-am zis rromi ci ţigani.

După vreo 3-4 km a apărut pe stânga „Happy Fish”, un motel-restaurant cu vedere la Dunăre, cu mâncare bună şi o tanti tare drăguţă care a dat grai ospitalităţii şi sincerităţii româneşti de care începem a duce lipsă, mărturisindu-ne în timp ce ne făcea toate voile de parcă îi eram rude că n-are mulţi clienţi şi aşa-şi mai pune şi ea oasele în mişcare. Oricum, era şugubeaţă tanti, dar şi ciorba (oltenească) de peşte plus somnul prăjit au confirmat că iar nimerisem bine. Am mâncat tot fără să mai împart cu nimeni, mi-am mai revenit în simţiri şi-am recunoscut că n-am mai fost de mult aşa frântă…

Prin oboseala ce-mi închidea ochii îmi părea rău că pe cât de grea dar frumoasă fusese prima parte a zilei, cu urcarea, pe atât de frustrantă a fost după-amiaza unei coborâri ce acum îmi părea un coşmar din care adormind, începeam să mă trezesc…

___________________________

– Ziua 4 din albumul foto: Concediu pe doua roti din Oltenia in Banat si inapoi pe malul Dunarii

– şi vreo patru filmuleţe realizate de Vali adăugate listei principale: Bike-Concediu 2012

mulţumim Vali pentru poză, Dana pentru galerie
iar eu, mulţumesc dragilor pentru răbdarea avută cu mimoza de mine